– Unde v-a prins Revoluția? Ce făceați în acele zile de decembrie?
– În 16 decembrie, elev fiind în clasa a VI-a, mă aflam într-o tabără de matematică la Buziaş. Au fost momente în care pentru noi nu era foarte vizibil ceea ce se întâmpla în Timişoara. Sigur, încă din 16 se observa o rumoare la profesori şi colegii mei deja aflaseră că se întâmplă ceva în Timişoara. Ulterior, în 17 şi în 18 am aflat mai multe lucruri despre ceea ce s-a întâmplat. Începuse să se adune lumea şi în Buziaş, dacă nu mă înşel prin 20 sau 21, în faţa primăriei, şi deja lucrurile păreau a fi serioase. Pentru noi, ca şi copii la vremea respectivă, lucrurile erau destul de greu de înţeles, deşi cu siguranţă erau emoţionante şi erau dătătoare de speranţă. Existau gesturile noastre proprii de bravură, care sigur că nu însemnau foarte mult la vremea respectivă, asta însemnând ieşit noaptea pe balcon, strigat „Jos Ceauşescu” şi fugit repede înapoi în cameră, dar asta era vârsta pe care o aveam la momentul respectiv şi nu pot să spun că înţelegeam foarte multe din lucrurile care se întâmplaseră… Mai aveam discuţii cu profesorii care, amintindu-mi acum, încercau să ne sugereze ceea ce urmează să se întâmple şi gravitatea evenimentelor care erau în Timişoara. Era, cu siguranţă, o stare de tensiune care ulterior s-a transformat în imposibilitatea de a mai ieşi din hotel sau inexistenţa cursurilor pe care le aveam de dimineaţă şi după-amiaza în zona de matematică, culminând cu discursul lui Ceauşescu, pe care l-am văzut la un moment dat undeva în holul hotelului.
În 22 m-am întors acasă şi atunci emoţia a fost extraordinară, din toate punctele de vedere. Nu mi-am îmbrăţişat cu siguranţă vecinii atât de mult cât am făcut-o în ziua aceea, era deja o atmosferă de sărbătoare în Timişoara şi, sigur, am mers în Piaţa Operei. Dar au fost multe lacrimi de fericire la momentul respectiv, care s-au transformat în următoarele zile în îngrijorare, în nopţile petrecute în faţa televizorului, şi cu zgomote de împuşcături în nopţile următoare, şi cu acele foarte, foarte multe zvonuri fataliste – locuiam în Dâmboviţa şi îmi aduc aminte că în nopţile acelea erau foarte multe declaraţii despre cum va sări Solventul în aer, despre cum vor veni teroriştii, era o perioadă destul de tensionată în Timişoara.
– Ce v-a impresionat cel mai tare? Ce v-a marcat din tot ceea ce s-a întâmplat în zilele Revoluţiei?
– Au fost multe sentimente la momentul respectiv. Starea pe care mi-o aduc aminte acum a fost aceea de eliberare, de fericire, de bucurie, o stare pe care n-am mai trăit-o de la momentul respectiv niciodată la intensitatea aceea. Şi era o stare care plutea peste Timişoara şi atât de mulţi oameni fericiţi la un loc n-am mai văzut de atunci niciodată.
– Cum trăia familia Diaconu înainte de Revoluţie şi ce s-a schimbat după?
– Familia Diaconu trăia modest. Părinţii mei erau ambii ingineri, trăiam într-un apartament dintr-un bloc aşa cum sunt toate blocurile din Timişoara în zona Dâmboviţa şi îmi amintesc pregnant toate cozile la care participam cu rândul pentru fiecare dintre produsele care mai rar se găseau pe piaţă. Practic, toate lucrurile pe care un om normal le trăia în perioada de dinainte de 89 – mă regăsesc în fiecare dintre acele povestiri…
Lucrurile pe care mi le amintesc din perioada de dinainte de 1989 sunt legate de lipsuri, de curent tăiat, de lipsa căldurii, de încălzirea cu flacăra de la aragaz, de lumânări, de învăţat la lumina lumânării, toate aceste lucruri le-am trăit şi eu, aşa cum le-au trăit celelalte milioane de români. N-a fost nimic spectaculos înainte de 89 şi la fel nici după 89, cumva traseul meu şi al familiei mele a fost unul care se încadrează în ceea ce au trăit majoritatea românilor înainte şi după Revoluţie.
Sigur că, imediat după Revoluţie, avantajele, din punct de vedere al unui adolescent, au fost majore, pentru că toate opreliştile, toate barierele au căzut atunci, de la şcoală la timpul liber. Cam tot ceea ce se petrecea în viaţa mea arăta cu totul altfel decât înainte de 1989 – practic libertatea de a putea vorbi, libertatea de a asculta muzică pe care nu o aveam înainte de 89, toate aceste elemente au fost percepute evident pozitiv de către mine. Situaţia materială nu ştiu dacă s-a schimbat semnificativ imediat după Revoluţie. Am rămas în aceeaşi zonă de câştiguri medii ale românului, zonă în care mă aflu şi în momentul acesta, făcând abstracţie de funcţia pe care o exercit temporar în primărie…
Citiți principiile noastre de moderare aici!