La 20 de kilometri de Timişoara, sub supravegherea Muzeului Naţional al Banatului, zeci de studenţi din întreaga Europă caută în pâmântul de lângă localitatea Corneşti vestigii a ceea ce a fost cea mai mare fortificaţie preistorică de pe continent. Un milion de metri cubi de pământ au fost mutaţi şi folosiţi pentru ridicarea a patru inele de apărare a ceea ce era în anii 1000 – 1500 înainte de Cristos cea mai mare fortificaţie a acelor vremuri. O civilizaţie puternică, ce domina şi controla întreaga regiune şi tot ce se mişca pe drumurile şi apele din zonă. Suprafaţa din interiorul inelelor de fortificaţie acoperă peste 1700 de hectare, iar malurile ridicate aveau şi peste 4,7 metri înălţime.

„S-au folosit aproape un milion de metri cubi de pământ, s-au defrişat peste 10.000 de hectare de pădure, care a fost folosită pentru a realiza structura de lemn a valurilor de apărare. Şanturile de apărare au avut adâncimi cuprinse între 3 metri si 4,7 metri, cu o deschidere intre 11 si 15 metri”, a declarat Alexandru Szentmiklosi, şeful secţiei de Arheologie de la Muzeul Național al Banatului.

Cunoscute de localnici ca şi malurile turceşti, întăriturile artificiale nu au fost considerate interesante pentru a fi cercetate de istorici în perioada comunistă, iar zidurile de pământ au fost sparte cu buldozerele pentru ca terenul să fie folosit ca suprafaţă agricolă.

Zona fortificaţiei şi a localităţii unde era conducerea acesteia nu a fost aleasă la întâmplare, Corneştiul actual şi fortificaţia de lângă se află pe câmpiile înalte ale Vingăi, ferite în mare parte de inundaţiile care apăreau permanent în zona mlăştinoasă a Banatului actual. Arheologii spun că aici a existat un grup de războinici care a reuşit să convingă sau să se impună în faţa unei populaţii destul de numeroase pentru a realiza o lucrare inginerească de dimensiuni faraonice.

„Din estimările specialiştilor, munca şi materialele folosite aici reprezintă cam 40% din totalul lucrărilor de la piramidele egiptene. Fortificația de la Cornești este de departe cea mai mare fortificație din Europa, pentru că nu știm dacă alte părți ale lumii ascund structuri fortificate ca aceasta. Pentru Europa Epocii Bronzului, avem categoric o fortificație care prin implicațiile ei arată un nivel de dezvoltare al societății umane la sfârșitul milenului II înaintea lui Hristos. Aceste șanțuri arată faptul că există o elită războinică, cu un lider suficient de puternic, care avea și măsurile de răsplată pentru serviciile respective. Categoric un segment al populației se ocupa de agricultură, un altul de tăiat lemne, altul de păstorit și unul apăra cetatea. Cetatea în sine arată că această elită războinică avea un scop nu, doar de a proteja accesul către materiile prime care se află în Munții Banatului și în Transilvania, un fel de vămuire a traseelor comerciale. Putem spune că la sfârșitul epocii bronzului, probabil într-o legătură directă între păstorit, unde cantitatea mare de carne trebuia conservată, și nevoia de sare pentru tot felul de activităţi a făcut ca această cetate să fie amplasată aici, în câmpia înaltă a Vingăi, departe de inundații, dar la o distanță egală de Mureș, care ducea către ocnele de sare din Transilvania, iar pe de altă parte, Timișul și Mureșul erau căile de acces către zonele bogate în minereuri cuprifere”, ne-a explicat Alexandru Szentmiklosi, şeful secţiei de Arheologie de la muzeul timişorean.

El lucrează de câţiva ani la descoperirea cât mai amănunţită a vieţii civilizaţiei care a locuit la Corneşti – Iarcuri în urmă cu mii de ani. Echipa prezentă pe teren, la unul dintre siturile deschise în incinta inelului de apărare cu numărul 2 este formată din studenţi germani şi polonezi. Ei explorează locul unde ar fi existat o casă, construită direct pe pământ, cu ziduri din pământ bătut, după o tehnică folosită, surprinzător, aproape identic, chiar şi acum mai puţin de 100 de ani la ridicarea caselor din zonă. Descoperirile sunt numeroase: săpăturile au scos la iveală resturi de diferite vase ceramice, unelte, urme ale vieţii de atunci.

„În cadrul acestei campanii din 2017 s-au reluat cercetările din 2016, an în care, pentru prima dată, s-a pus problema cercetării unei structuri rectangulare în incinta inelului 2. Până în 2016 am săpat valurile de pământ și câteva case de locuit în incinta 1, unde am descoperit trei tipuri de case: una rectangulară și două dreptunghiulare, dar cu tehnici diferite de construcție, respectiv cu șanțuri de fundație și cu stâlpi de susținere a acoperișului, lucru pe care nu l-am mai găsit în incinta 2.”

Efortul financiar şi uman al cercetărilor a fost unul de mari dimensiuni, dar şi răsplata este pe măsură.

„În proiect au fost implicați studenți din Germania, Anglia și România, un număr de 70-80 de persoane. Bugetul de cercetare a depășit 1.100.000 de euro, fonduri atrase din finanțări de către diferite fundații și instituții de cercetare. Noi prezentăm Corneștiul și partenerii germani sunt cei care obțin bugetul de cercetare”, a mai declarat arheologul.

Un muzeu şi un nou sit arheologic

Cei de la Muzeul Naţional al Banatului au primit din partea primăriei Orţişoara, pe raza teritorială a căreia se află localitatea Corneşti, o parcelă de teren pe care se va ridica un muzeu, care să ajute la dezvoltarea identităţii zonei, să ajute la promovarea acesteia ca destinaţie turistică şi să găzduiască descoperirile de  la Iarcuri. Inedit, atunci când au fost lansate lucrările la viitorul muzeu au fost descoperite ruinele unei vechi cetăţi medievale, probabil precursoare a localităţii Corneşti sau Jădani, cum se numea până când comuniştii au decis că nu se încadra în cerinţele orânduirii sociale din urmă cu câteva zeci de ani.

“Exact unde am primit terenul am descoperit un sit arheologic, drept pentru care va trebui să facem săpătură de salvare, ceea ce ne bucură. Cornești este o fortificație de epoca bronzului, în zonă se află și o fortificație și mai veche, în partea estică a incintei 2, de 6.000 de ani vechime, cu 3 șanturi de apărare. Cercetările din sat au arătat că vechiul sat Cornești, Shadain, cum era numit înainte este mult mai vechi. Avem urme de case, de artefacte. Şi în locul unde e muzeul, satul se coboară până în secolele 9-10 înainte de Cristos”, a mai declarat Szentmikloşi.

Cel mai probabil, dispariţia fortificaţiei a fost cauzată de schimbările climaterice. Aceasta a dus la imposibilitatea creşterii recoltelor, ceea ce inevitabil a dus la foamete. De asemenea, utilizarea masivă a lemnului a dus la probleme în existenţa de zi cu zi, imposibilă fără ca acesta să fie folosit la construcţii sau ca şi combustibil. Interesant este că au fost descoperite urme ale plecării populaţiei din zonă spre Polonia, o parte, sau spre nord-estul Moldova.