De ce e frumoasă Timișoara?
Timișoara e frumoasă datorită vechimii ei relative, construcțiile de pe vremea Austro-Ungariei, și chiar de pe vremea turcilor și combinația asta. Cartierele astea de blocuri sunt mai nenorocite, mai inestetice, dar șansa Timișoarei e că blocurile astea de locuințe urâte sunt, totuși, separat, iar zonele relativ vechi au poziția lor și nu sunt bruiate de noul ăsta agresiv și inestetic. S-au construit clădiri moderne, pe lângă cele vechi. Timișoara atrage prin armonia ei, în amalgamul ăsta există o armonie. Și atrage și prin armonia oamenilor, aici niciodată nu a fost nicio problemă dacă era evreu, ungur, neamț, sârb. Totul e de la sine înțeles. A fost armonie de când lumea, nu a fost conflict interetnic niciodată aici. Aici nu a fost, probabil au considerat că nici nu ține asta. Până atunci sunt convins că vor fi puse la punct și clădirile, până în 2021. Acum arată jerpelit, sunt convins că până în 2021 vor arăta impecabil. E și atu-ul ăsta al armoniei, al lipsei oricărui conflict interetnic, ce poate să fie mai mult în spirit european, asta e o carte excelentă de vizită.
Cum era Timișoara pe vremea tinereții dumneavoastră?
Când ești tânăr Timișoara e frumoasă, și epoca, indiferent cât de nenorocită -eram atunci în absența oricăror libertăți, alimente la magazine -, noi eram fericiți în cercurile noastre, încercam să construim fericirea, mica noastră bucurie, cumva să supraviețuim. Trebuia să supraviețuiești, să nu cedezi cizmei. Eram toți în aceeași închisoare. Nu aveai dreptul la cuvânt, la nicio manifestare cu care se manifestă în general libertatea. Adunându-ne, găsindu-ne în diferite locuri, încercam să supraviețuim, bucurându-ne când ne puteam bucura. A fost o supapă… Erau și atunci cluburi, erau PM 6, Constructorul, pe malul Begăi, acolo am văzut prima dată Phoenix pe viu, lângă Cabana Meteor. Aveam 15 ani, a fost extraordinar, era clubul CFR. Acolo, în discotecă, era oarecare libertate, probabil supravegheată, dar asta nu interesa pe nimeni. Acolo lumea își dădea totuși drumul.
Ce șanse are Timișoara la titlul de Capitală Culturală și ce atu-uri are pentru a câștiga acest titlu?
Știu că au rămas patru orașe în competiție. Timișoara are o viață culturală ”multă” și diversă, dar cu evenimente culturale mici și mijlocii, nu se întâmplă mare lucru. Se întâmplă aproape zilnic câte ceva, dar multe și mărunte. Asul din mânecă al Timișoarei e faptul că Revoluția a pornit de aici. Asta va fi probabil cartea decisivă. Va fi greu să concurezi cu București. E ca un dans la proporțiile României. Probabil Timișoara va câștiga, dar numai din cauza asta va câștiga, din cauza scânteii Revoluției și a faptului că am rezistat șase zile pe stradă fără niciun ajutor, ne rugam să iasă Bucureștiul și ne-ntrebam de ce nu iese…
Cum era viața culturală a Timișoarei în tinerețea dumneavoastră?
Viața culturală atunci… eu scriam poezie, cu Daniel Vighi, Ioan Monoran, Viorel Marineasa, Eugen Bunaru. Scriam și unica posibilitate de a ieși cumva cu micile creații de început era să merg la un cenaclu – era Cenaclul Pavel Dan, și publicam apoi în Forum Studențesc, în ediția culturală, era și ediția politică, care nu interesa pe nimeni. Era literatură și erau fapte culturale consemnate. Debutul în volum era posibil numai colectiv, nu puteai să debutezi individual. Pe mine nu m-a interesat asta. Cartea voiam, cât de subțire, să fie cu un singur autor, nu era posibil. Atunci am așteptat, nici noi nu știam ce așteptăm, uite că s-a schimbat lumea. Cred că atunci mergea lumea mai mult la teatru, era unica posibilitate de a evada din cenușiul cotidian, să scapi de propagandă, să scapi de emisiunile mizerabile de la TV, atunci era unica evadare. Și acum merg oamenii la teatru, desigur.
Tinerii cum erau pe vremuri, tinerii Timișoarei?
Era extraordinar, ca în Occident, pentru oameni care nu au trăit în comunism, era de necrezut, oamenii erau minunați, îmbrăcați occidental, se străduiau să-și procure haine, ne lăsam plete, eram pletoși să nu fim confundați cu oamenii conformiști. Purtam parkere pe stradă. Scurtele acelea erau ca o emblemă a libertății și a occidentalismului. Totul era occidentalizat în interiorul discotecii. Pe stradă ne știam, chiar dacă lumea era amestecată, era o simpatie de la distanță, ne gândeam: ești de-al meu.
Tinerii dădeau atunci cu flit conformismului. Dar oamenii de alte vârste, care nu aveau atu-ul tinereții, cum erau… atunci?
Oamenii erau mult mai triști. Strada era mai cenușie, și nu datorită clădirilor sau din cauza caldarâmului. Oamenii erau cenușii, erau inexpresivi în tristețea lor, nu transmiteau aproape nimic, hainele lor erau non-colore, albastru, cenușiu, maro, gri. Tinerii făceau notă discordantă, bineînțeles, erau îmbrăcați mai colorat, mai altfel, în mare totul era mai cenușiu, mai apăsător, erau oamenii prăbușiți în ei înșiși, în tristețea lor, nici măcar tristețea lor nu o transmiteau ca lumea, era îngrozitor, ăsta-i cuvântul. E incredibil că s-a rezistat 25 de ani, e o tristă performanță…
Articole pe aceeași temă:
Timisoara cu bune si nebune! La povesti cu Vita de la Implant pentru Refuz
Citiți principiile noastre de moderare aici!