Deși când a văzut primul alpinist în Munții Retezat i se părea imposibilă escaladarea, iată că, de-a lungul carierei, Horia Colibăşanu a participat la 24 de expediţii internaţionale. Este românul cu zece „optmiari” urcaţi. Horia Colibăşanu rămâne deocamdată singurul român care a ajuns pe K2 şi Dhaulagiri, doi dintre cei mai periculoşi munţi din lume. A fost distins cu medalia de aur pentru Merit Sportiv din partea guvernului Navarrei şi cu „Spirit of Mountaineering” (Piolets d’Or, 2009) din partea British Alpine Club, cel mai vechi club montan din lume.

Cum ți-ai descoperit pasiunea pentru alpinism și cum ai reușit să ajungi la un nivel internațional?

Nu am descoperit de la început la nivelul acesta, dar îmi doream să urc munți înalți. Cred că a pornit de la o excursie, eram în anul trei de facultate, în Retezat, și eram cu schiurile. Eu nu știam altfel muntele decât la schi și am fost la o cabană, la Gențiana, și acolo am întâlnit o trupă de alpiniști din Mediaș. Și unul din ei, care era foarte pasionat, mi-a explicat ce înseamnă alpinismul și cum se împarte, cum se clasifică, ce înseamnă ca filosofie, ce înseamnă oamenii din alpinism. Și apoi a doua zi l-am văzut, noi porneam spre o pârtie, o pantă, să schiem, iar el pornea spre Peretele Bucurei, un perete care nu credeam că se poate urca de către oameni. Și m-a fascinat această posibilitate de a face lucruri care tuturor celorlalți oameni li se par imposibile.

Și medic stomatolog? Cum ai ales această meserie?

Asta a fost mai simplu, în clasa XII-a, trebuie să-ți alegi o facultate, aveam mai multe opțiuni. Cea mai proastă era probabil Facultatea de Sport. Mai exista varianta să dau la construcții, îmi plăcea Fizica, tatăl meu e inginer constructor, dar până la urmă s-a decis că Medicina ar fi o idee mai bună. Trebuia să învăț un pic mai mult, nu doar fizică, ci și chimie și biologie. Și fratele meu deja era în anul întâi la stomatologie, așa că am decis să dau și eu la stomatologie, pentru că îți oferă mai multă libertate, nu depinzi de un sistem atât de tare și probabil că acea alegere a contat cel mai mult în cariera mea de alpinist. Probabil că multe alte profesii nu mi-ar fi permis două luni de expediție, două luni și jumătate chiar în unii ani, libere.

Când și unde a fost prima urcare ca alpinist?

Prima urcare ca și alpinist aș putea spune că a fost în Herculane, pe Valea Cernei, un traseu de cățărare, de alpinism, așa începe alpinismul când scoți mâinile din buzunare, nu mai mergi pe potecă și am făcut primul meu traseu de gradul 3A, un traseu relativ simplu, dar pentru mine a fost o realizare atunci. Apoi a fost prima expediție, care a fost în Caucaz, am urcat un vârf de 3.400 de metri, de care m-am bucurat foarte mult, mai ales că m-au ajutat niște alpiniști cehi să ies din crevasele în care am căzut mergând singur, nelegat în coardă, pentru că încă nu știam cum se face. Apoi am urcat în aceeași expediție pe Elbrus, care are 5.600 de metri, care e și momentul acesta pentru mulți oameni care începe alpinismul, o realizare, este cel mai înalt vârf al Europei. Dar asta era în 1998, a mers OK, m-am înțeles bine cu altitudinea, mi-a plăcut și mai mult. Nu m-am speriat de ce mi s-a întâmplat, ci m-a motivat și mai mult să îmi cumpăr echipament, să fac lucrurile ca la carte, să merg cu partener, să mă pun în siguranță, am înțeles ce înseamnă siguranța pentru că cehii m-au luat cu ei în coardă. Și am continuat, anul următor, așa, destul de abrupt, am plecat într-o expediție, am avut ocazia să fiu luat într-o expediție de colegii mei de club și am mers în Tian Shan, sunt niște munți de 7.000 de metri, au două vârfuri de 7.000 de metri, Kazahstan, Kârgâzstan, China, pe graniță, și acolo am reușit să urc un munte de peste 7.000, Khan Tengri se numește, aș putea zice că atunci cu adevărat a început cariera mea de alpinist, în 1999. După ce urci un vârf de 7.000, cred că aveam 22 de ani, deja ești luat în serios, pe la 7.000 de metri se merge fără oxigen, sau atunci se mergea, acum se merge și la 6.000 cu oxigen, dar atunci se mergea fără oxigen, nu era nimeni cu oxigen în acea expediție și ești luat în serios, poți să participi la alte expediții și cam așa a început.

Când a apărut ideea de a „ataca” vârfurile de peste 8.000 de metri din Himalaya și cum te-ai pregătit fizic și psihic?

Orice alpinist, după ce urcă la 7.000 de metri, următorul pas logic este să încerci ceva. Poți să mai faci un șaptemiar mai dificil, toți alpiniștii de acolo visează Himalaya, din păcate nu era posibil financiar. Bugetele expedițiilor de atunci erau mult peste puterile mele, vorbim de anul 1999-2000 când eu eram student, iar România era săracă și Himalaya era un vis imposibil. Așa că am mai mers în munți mai mici, am mers încă o dată în Caucaz, am mai mers în Alpi, am urcat pe Matterhorn, care era un vârf foarte frumos. Dar până în 2004 nu m-am putut apropia de marile expediții, de marile vârfuri de 8.000 de metri, ele au și taxă de vârf, sunt bugetele de zece ori mai mari decât bugetul unui vârf ca și Khan Tengri pentru care împrumutasem jumătate din bani. Prima expediție pe Elbrus nici nu se poate considera prea mult financiar. Partea financiară era o mare problemă atunci, nu motivația, nu antrenamentul. Prima expediție în Caucaz a costat 150 de dolari, a doua expediție în Tian Shan a costat cam 700 de dolari, jumătate i-am împrumutat și, după ce mi-am plătit datoriile, următoarea expediție în Himalaya ar fi costat 6-7 mii de dolari, era mult prea mult pentru posibilitățile mele. Nu am reușit treaba asta decât peste cinci ani, în 2004, când din nou am făcut eforturi mari și am plecat în Pakistan, în Karakorum, unde sunt patru vârfuri de peste 8.000 de metri. Din păcate, am plecat pe cel mai greu vârf posibil, pe K2, dar asta a fost ocazia atunci și am reușit și să-l urc.

La ce preț se ridică o asemenea expediție și cu cât timp înainte trebuie să te pregătești fizic la sală? Contezi și pe sponsori?

Eu mă pregătesc tot timpul, tot timpul sunt în legătură cu sponsorii, tot timpul caut finanțări, acum am și un manager. Atunci n-am avut decât două luni pentru a face efortul, a găsi bani de împrumut, sponsor, banii mei personali. De fapt, am mers cam cu 80% bani personali, am avut un singur sponsor, atunci. Și în rest, pregătire, două luni am avut, acum mă pregătesc tot timpul, chiar și în concediu mă antrenez și am doar o perioadă de odihnă după expediție, dar în restul anului în fiecare zi am o oră în care mă antrenez. Se pare că dacă nu te antrenezi foarte tare, dar te antrenezi constant, e mai de folos decât eforturi scurte și foarte mari.

Care e următorul proiect?

Următorul proiect încă nu este foarte bine definit. Aș putea să merg în Pakistan sau în Tibet, acestea sunt cele două zone în care mai am vârfuri de escaladat. Probabil că voi merge anul următor, ori în primăvară, ori în vară. Va depinde puțin și de ce partener îmi găsesc. Prefer să merg cu cineva în echipă. Anul acesta am mers singur și am găsit acolo pe cineva, dar nu tot timpul îți găsești, e mai bine să pleci de la început cu un coechipier și probabil asta va decide vârful pe care voi merge. Dar sunt în principiu două vârfuri pe care le vizez, Cho Oyu în Tibet și Nanga Parbat în Pakistan, ambele de peste 8.000 de metri.

Care a fost cel mai greu moment sau cea mai grea zi pe munte în toți anii aceștia?

Cea mai grea? E greu de zis, dar posibil ziua de după. Au fost mai multe grele. Una pe care o țin minte mai bine este ziua în care am coborât de pe Everest. Coborârea de pe Everest a fost și ziua de urcare, am pornit noaptea la 11 și urcarea a fost grea, dar și coborârea a fost foarte dificilă. Am plecat la 11 seara, am ajuns în tabără înapoi la 7 seara, deci a durat aproape 21 de ore.

Cum erau condițiile climatice?

Noaptea a fost foarte frig, de fapt dimineața la ora 4-5 temperatura scade destul de mult la minus 35 de grade. Minus 35 de grade nu înseamnă nimic pentru noi în condiții normale, problema acolo este lipsa oxigenului, nu te poți încălzi, nu te poți mișca din cauza altitudinii și atunci de fapt frigul este la fel ca atunci când la nivelul mării aici bate vântul pe aceeași temperatură, îl resimiți mult mai puternic.

Ce fel de echipament ai, e ceva special ca să nu simți frigul?

Da, este cel mai bun echipament care se poate găsi. Ai mult mai multe straturi decât se purta înainte, sunt două costume de puf de fapt și dedesubt ai alte straturi care sunt diferite și țin căldura. Ai o grămadă de materiale, materiale tridimensionale care îndepărtează transpirația de corp, lână care nu se udă, polar, care este un material foarte călduros și care rezistă mai bine la compresie când dormi, primaloft, care este un material tot așa sintetic care nu se udă și apoi vin două straturi, trei de fapt, eu folosesc în general trei, am o pufoaică foarte ușoară, o geacă de puf de 200 de grame peste care vine un costum de puf și apoi vine un combinezon geacă cu pantalon, tot de puf. E o întreagă știință pentru că după ce suferi de frig cu adevărat, ore în șir, îți dorești să fii cât mai bine izolat, cel puțin în ultimele două expediții, în penultima mi-a fost bine și în ultima mi-a fost cald.

Ce mănânci acolo sus? Ce poți să iei?

Poți să iei absolut orice, numai că trebuie să iei mâncare care să reziste la expediție, nu ai frigidere, o mai bagi în gropi în zăpadă sau în gheață, dar poți să iei salam uscat, cașcaval afumat, acolo mai primești și mâncare proaspătă, poți să ai ouă, dar încerci în general să iei o mâncare bună pe care să poți să o mănânci, dar să nu fie foarte grea. Și aici mai compensăm cu mâncare aliofilizată care are 70-80 de grame un plic, se pune apă, se hidratează și dacă e cu apă fierbinte iese o mâncare caldă destul de acceptabilă.

Ți-a fost vreodată frică? Frică tare pe munte, în expediție?

Se mai întâmplă să-ți fie frică, se întâmplă lucruri neprevăzute, mai sunt avalanșe, căderi de pietre, crevase, trebuie să fii atent. Se întâmplă să-ți fie frică, trebuie să fii atent, să-ți controlezi frica, dacă nu ți-o poți controla e mai bine să pleci acasă, pentru că dacă ți-e frică și nu mai poți de frică, nu mai poți să o controlezi, începi să faci greșeli și e un lucru care poate duce la accidente.

Ce alte pasiuni mai ai în afară de alpinism?

Îmi place foarte mult să merg cu bicicleta, îmi place să fac triatlon, să înot, să fac toate probele din triatlon, îmi place cățărarea, îmi place cățărarea pe stâncă, e o parte a alpinismului. Îmi place foarte mult și meseria mea, stomatologia, care e un domeniu în continuă schimbare și în care e și satisfacția tehnologiei și a utilizării ei, dar ai și satisfacția pacienților pe care îi rezolvi sau care-s mulțumiți sau care-s fericiți sau la care li se schimbă puțin viața datorită unor lucruri care pentru ei sunt extraordinare, iar pentru noi de multe ori sunt foarte simple.

Ți-a adus mai mulți pacienți renumele ca alpinist?

Nu sunt convins de asta, în schimb mi-a adus foarte mulți pacienți din pacienții vechi care mă întreabă despre expediție. Mai nou, atunci când nu reușesc să mă prindă sau au manopere pe care le fac colegii mei, îi întreabă chiar și pe ei despre expediții. Da, sunt o parte din pacienți care sunt interesați de alpinism și mă bucur că în general nu e un sport care, ca și până acum niște ani, era o Cenușăreasă a sporturilor. E un sport de care se știe, oamenii înțeleg cu ce se mănâncă, ce înseamnă, că nu e o nebunie, că nu te duci acolo să mori, ci să îți învingi limitele proprii.

Cum comunicați pe munte? Cum cereți ajutor dacă aveți nevoie?

Încercăm să facem lucrurile în așa fel încât să nu ajungem să cerem ajutor. Dar sunt două feluri de comunicare. Comunicarea cu tabăra de bază e foarte facilă cu ajutorul staților, de obicei avem. Și mai avem telefoane prin satelit, prin care putem să contactăm orice număr de telefon, putem să rezolvăm o situație de urgență. Iar mai nou există, anul acesta am avut un smartphone prin satelit, care a fost extraordinar. Am putut să trimit oricâte poze, mesaje, am putut să trimit texte. Deci pagina de Facebook a mers, zic eu, ceva mai bine. Cumva a fost ca un jurnal, am avut o comunicare aproape nelimitată cu cei de acasă.

Ce calități ar trebui să aibă un tânăr care vrea să se apuce de alpinism? Și în apropierea Timișoarei, cu ce vârfuri ar putea începe?

Un vârf pe care poți și nu trebuie neapărat să fii alpinist este Muntele Țarcu, lângă Caransebeș. În alpinism cel mai important este caracterul, apoi trebuie un pic de gândire și de condiție fizică. Cel mai simplu este să se înscrie la un club de alpinism. Clubul nostru, Alternative, primește începători, avem niște workshop-uri printr-un proiect al Primăriei Timișoara. Tinerii vor fi duși la munte, fac și eu parte din proiect. Îi vom duce pe Valea Cernei, vom găsi locuri frumoase și apoi cei care simt că sunt făcuți pentru treaba asta pot să avanseze, să învețe să meargă iarna, să ajungă chiar și pe munți înalți dacă își doresc.

Ce ar trebui să aibă în vedere tinerii care urmează să-și aleagă o meserie, oricare ar fi aceasta?

Cred că ar trebui să aibă în vedere că din primul moment în care își aleg meseria ar trebui să se orienteze foarte bine spre partea practică. Să înceapă o ucenicie și să își seteze așteptările spre cât mai puțini bani și cât mai multă învățătură indiferent că e a vedea, a sta lângă un meșter, a sta într-o sală de operații, a citi cărți, a merge la congrese. Clar, în ziua de azi e dificil să trăiești fără bani, dar de cele mai multe ori aceasta e calea care te duce departe cu modestie, cu foarte multă muncă și mai ales cu foarte mult citit.

Dacă și tu ai o profesie a cărei poveste merită împărtășită și care îi poate inspira pe alții, scrie-ne! Tion și Agenda așteaptă mesajul tău pe redactie@tion.ro.