Angela Mate nu s-a limitat doar la a învăța limba semnelor ca să poată comunica astfel cu surzii. Ea a abandonat profesia de asistentă medicală și s-a făcut psihopedagog. De mai mulți ani își desfășoară activitatea la Centrul Școlar pentru Educație Incluzivă „Constantin Pufan” din Timișoara. Angela Mate este implicată în numeroase proiecte de voluntariat și face tot ce-i stă în putere pentru a-i ajuta pe surzi, pe care îi îndrăgește enorm. De asemenea, este interpret pentru surzi fiind solicitată la conferințele de presă ale Primăriei Timișoara, de către TVR Timișoara ori de alte instituții care doresc accesibilizarea serviciilor pentru surzi.

De ce ai ales să devii psihopedagog și să lucrezi cu copii și tineri care au probleme de auz?

Mi-am dat seama că aceasta e singura cale prin care pot să ajut pentru că eu eram asistentă medicală, începusem să-i iubesc foarte tare pe surzi și mi-am dat seama că un asistent medical nu are niciun cuvânt de zis. Și atunci am vrut să fac psihopedagogie specială, la Timișoara nu era, am făcut psihologie și la finalul facultății doar asta putem să fac, să fiu profesor psihopedagog într-o școală specială pentru surzi. Am vrut să-i ajut pentru că aveam cumva vârsta lor, eu am fost asistentă medicală la școala profesională pentru surzi de pe strada Gheorghe Doja, care acum e Liceul Tehnologic Special Gheorghe Atanasiu. Și poate că e bine să și zic acum că nu există surdomuți, există doar surzi care nu au un limbaj verbal bun, dar asta nu-i face muți, pentru că toți emit cuvinte, interjecții, ce pot, toți emit câte ceva. Și elevii de acolo fiind cam de vârsta mea, împlinisem imediat după ce m-am angajat, 18 ani, am simțit că e trist că profesorii nu prea știau limba semnelor, nu era nimeni care să-i înțeleagă exact. Eu m-am îndrăgostit de lumea surzilor și mi-am dorit foarte, foarte tare să pot să fac mai multe.

Cum consideri că au evoluat serviciile destinate lor în ultimii cinci-zece ani?

Ceea ce povestesc eu se întâmpla în noiembrie 1992, atunci am mers pentru prima dată acolo. În februarie 1993 știam deja să folosesc limba semnelor la un nivel încât să mă știu face înțeleasă, să pot să traduc, dar tehnologia a schimbat și a revoluționat comunicarea în lumea surzilor pentru că la vremea aceea existau doar scrisori. Apoi au apărut telefoanele mobile, mesaj text, internetul, prima aplicație pe care surzii au folosit-o a fost Camfrog, în care puteai să te vezi video cu persoana cu care doreai să vorbești, apoi pe Yahoo, acum și WhatsApp-ul și Facebook au aplicat să te poți vedea și mai este și minunatul iPhone cu FaceTime. Poate mai sunt și altele, acestea le folosim constant.

La ce probleme și discriminări sunt supuse persoanele cu deficiențe de auz?

Din păcate, discriminarea nu e o poveste, e o realitate. Pentru surzi vorbim tot timpul despre accesibilizare, accesibilizare, accesibilizare și poate că e mai clar accesibilizarea pentru persoane cu deficiență motorie sau cu deficiență de vedere, dar surzii sunt acolo, te văd, pot ajunge oriunde și să nu înțeleagă nimic. Pentru că în România este o majoră lipsă de interpreți. Sunt deja, cred că de mai bine zece ani, interpret autorizat. Legislația există, dar încă nu am întâlnit nicio instituție care să angajeze interpreți.

Nicio instituție din România?

Da.

Și colaborarea cu Primăria Timișoara?

Da, am o colaborare, doar că legea spune că instituțiile publice sunt obligate să ofere servicii de accesibilizare, respectiv interpretare în limba semnelor române pentru persoanele surde. Asta presupune într-o țară civilizată ca în fiecare spital, în fiecare școală, unde învață cineva surd, la fiecare primărie, la fiecare tribunal, există o persoană care atunci când ai un pacient, nu ai un pacient surd în fiecare zi, dar când îl ai, îi ceri să vină cu cineva ca să te faci înțeles sau cum? Eu mă duc, fac voluntariat de obicei.

Ai fost voluntar în asemenea cazuri?

Da, pentru că nu pot să-i las pe surzi, mai ales că mulți dintre ei mi-au fost elevi. Am fost la tribunal, am fost la Starea Civilă unde primăriile trebuie să aibă interpret. De exemplu, acum, Aradul nu are interpret. Elevii mei care locuiesc în Arad trebuie să-și caută interpret, să-l ducă și să-l plătească deoarece primăria nu asigură acest serviciu. Și nu se pot căsători în mod real pentru că este o cerință. La notar, unii utilizează sintagma surdo-mut știutor de carte, care nu este un adevăr. Pentru că un surd vede textul, dar nu înțelege 100%. Pentru el și pentru mine, unele din cuvintele utilizate la o succesiune nu sunt comune, că nu le avem în limbajul uzual. Pentru un surd, cu atât mai puțin, nu le înțelege. Cum să semneze fără să înțeleagă? Statul ar trebui să deconteze asta. Deci, accesibilizare și lipsa interpreților.

La Tribunal ai fost interpretă pentru surzi implicați în procese?

Da, am fost recent, mi-a rupt inima procesul acela. Un dom surd pe care eu îl știu de 30 de ani lucra la AEM, a ieșit din tură, noaptea, umed afară, întuneric, nu era luminată trecerea de pietoni. El a trecut pe trecerea de pietoni, dar un tânăr l-a lovit cu mașina, i-a rupt piciorul. Și o perioadă lungă de timp el nu a mai putut să se ocupe de familie, în condițiile în care soția lui este o persoană cu surdocecitate, complet surdă și aproape complet nevăzătoare. Domnul face mâncare, cumpărături, el face tot. Șase luni el a stat la pat. Spitalul e în proces cu persoana care a cauzat evenimentul pentru despăgubiri. Domnul avocat de la firma de asigurări a zis: „De ce acum vă folosiți de handicapul dumneavoastră? De ce faceți un caz din asta?” Ceea ce era o situație dramatică. Și era prezent în sală. Soția nu poate să facă nimic, el era, practic, însoțitorul ei. Apoi avocatul a zis: „Pentru ce ați adus doar surzi aici, ca să impresionați?” Nu, pentru că surzii locuiesc împreună și se înțeleg cum e și normal cu surzi. Nu era nicio chestiune emoțională.

Știm câți surzi sunt în Timiș?

În jur de 1.000. Din păcate, statisticile nu sunt relevante pentru că sunt mulți surzi care nu sunt înscriși nici ca și persoană cu handicap, nici pe listele Asociației Naționale a Surzilor din România, filiala Timișoara.

Ce evenimente ați avut la Săptămâna Comunității și Culturii Surzilor?

Este așa de bine că s-a reluat manifestarea pentru că Timișoara este capitală culturală și pentru că sunt niște fonduri norvegiene care susțin programul. Dar, pe vremuri, în fiecare an se făcea Miss Tăcerea. Persoana care câștiga premiul întâi aducea concursul în orașul ei. Marți a fost Miss și Mister Tăcerea, joi a avut loc Festivalul național de dansuri și pantomimă. Vineri seara am vizionat primul film de scurt-metraj românesc cu persoane surde și Limba Semnelor Române în prim-plan: „Dragoste fără cuvinte”, iar sâmbătă a fost Marșul Tăcerii și un atelier de limba semnelor. La Marș surzii au avut mănuși albe și mâinile lor au fost mai vizibile. Păcat că totul s-a terminat sâmbătă și după ziua de sâmbătă puțini oameni o să-și amintească faptul că ei trăiesc aici lângă noi în fiecare zi.

La Centrul Școlar pentru Educație Incluzivă „Constantin Pufan” unde ești psihopedagog de câți copii cu nevoi speciale te ocupi?

Noi suntem o școală foarte fericită. Sunt 125 de elevi în școală. Eu interacționez ca și profesor psihopedagog cu două clase, deci pot să zic că am vreo 15 elevi. Dar, de fapt, interacționez cu toți. Din păcate, și aici e destul de complicată situația. Suntem sponsorizați de Consiliul Județean, care are grijă să nu ne lipsească nimic și lucrul ăsta se vede. Doamnele directoare se ocupă de tot ce înseamnă management educațional. Lucrurile sunt foarte frumoase. Tristețea este că așa se fac clasele. Noi nu suntem școală pentru surzi, suntem centru școlar pentru educație incluzivă. Avem copii cu deficiență de auz, avem copii cu deficiență de auz și alte deficiențe asociate, avem copii cu autism, avem copii cu sindrom down. Și atunci sunt clase în care acești copii trebuie să fie puși împreună, pentru că altfel nu se poate face normă, nu se poate face clasa. Și lucrul acesta e destul de dificil. Dar noi îi iubim aici pe copii și cred că le este bine, măcar cât sunt aici. Se fac diverse terapii. În școala specială programul de după-amiază este alcătuit din terapie. Nu poți să mergi în ritmul școlii de masă. Programul nostru este adaptat și se lucrează pe planuri de intervenție pentru fiecare copil. Adică încercăm să ajungă fiecare copil la varianta lui cea mai bună.

Ce ar mai putea face autoritățile pentru a susține persoanele surde?

Să pună legea în aplicare. Limba semnelor române este recunoscută din februarie 2020 și încă nu are niciun efect. Formarea de interpreți este blocată. Instituțiile publice, cum ziceam, nu au interpreți. Oamenii încă nu sunt deschiși. Ce mi-aș dori eu? Pe oamenii de vârsta mea nu-i mai putem crește prea mult, dar mi-aș dori ca, așa cum există în toate statele civilizate din lume, în școli, cursuri opționale de limba semnelor, sau nu neapărat opționale, cursuri introductive, nu ceva sofisticat. Nu, să știi să spui ceau, ce mai faci, ce te doare, ești bine. De bază, așa cum știm engleza la nivel de conversație, să știm și limba semnelor, să îl întrebăm pe surd cum se simte, ce dorește și dacă-l putem ajuta cu ceva. Până la urmă, eu cred mult în egalitate. Și cred că asta le-ar asigura un alt nivel. Și am pregăti copii, având această oră de limba semnelor și fiind cumva introduși într-un sistem în care suntem egali. Nu contează că vorbim o altă limbă. Limba semnelor e o altă limbă. Noi aici, în Timișoara, suntem cumva foarte învățați să fim multiculturali. Știm română, știm germană, știm maghiară, știm limba sârbă. Atunci să aibă și surzii nișa lor, să știm un pic și limba semnelor. Asta îmi doresc eu cel mai tare pentru ei. Nu știu exact cum, dar cred că e un lucru realizabil.

Apropo de discriminarea surzilor, despre ce cazuri ai mai auzit?

Au fost mai multe. În fiecare zi pot să spun câte poveste. Cred că cel mai dureros caz a fost un surd internat la Jebel la Psihiatrie. I s-a făcut anamneza fără interpreți. Nu avea comunicare verbală deloc, nici în scris. Nu i se putea face anamneza corect, dar totuși el a primit medicație. Mă întreb cum poate fi evaluată o persoană, mai ales psihiatric, fără interpret. Sunt foarte multe situații din acestea în care surzii nu au interpret și lucrurile sunt mega complicate.

Cum și-ar putea schimba oamenii percepția față de surzi? Sau ce ar trebui să aibă în vedere când întâlnesc un surd?

Dur și trist, oamenii își schimbă percepția când cineva din apropierea lor, copiii nașilor, mătușa, nepotul prietenei se naște sau devine surd. Oamenii devin foarte sensibili și înțeleg exact despre ce-i vorba. E ca și cu cancerul, nu mă afectează, nu-mi pasă. E lângă mine, ce-aș putea să fac să ajut? Cam așa.

Ce calități ar trebui să aibă un tânăr care vrea să devină psihopedagog și să lucreze cu copii surzi sau cu alte nevoi special?

Dacă vrea să lucreze cu copii surzi, e musai să înveți limba semnelor, care nu este grea. Așa cum oamenii învață limbi străine, pot să învețe și limba semnelor. Acesta e principalul lucru. Altfel, poate lucra cu orice copil cu nevoie specială, dar pentru surzi trebuie neapărat să cunoască limba semnelor pentru că e limba maternă a persoanei surde deoarece așa copiii surzi se simt înțeleși. Nu putem să spunem că înțelegem pe cineva a cărui limbă nu o cunoaștem, că nu îl înțelegem decât parțial.

Dacă și tu ai o profesie a cărei poveste merită împărtășită și care îi poate inspira pe alții, scrie-ne! Tion și Agenda așteaptă mesajul tău pe redactie@tion.ro.