Emanuel Jebeleanu s-a înscris la Colegiul Național C.D. Loga în ideea că s-ar putea face profesor de limba română, însă aniversarea de 20 de ani de la absolvirea liceului l-a găsit în postura de antrenor de dans sportiv și cu o diplomă de designer. Sala de antrenamente o are acasă, iar copiii săi Cezar și Sofia se numără printre elevii săi. Emanuel Jebeleanu a făcut dans de performanță de la vârsta de opt ani până la 20 de ani. Acesta are un frate celebru la nivel european, actorul și regizorul Eugen Jebeleanu, fost campion național la dans sportiv, numit de statul francez Cavaler de onoare în artele spectacolului.

Cum ai descoperit pasiunea pentru dans?

Pasiunea pentru dans nu a fost o pasiune… la început. M-a dus mama la dans. Stăteam în zona Iosefin și acolo era studio Uliczay. Pe vremea aceea era vestitul Uliczay, care făcea dans de societate, cum ar veni, nu era dans sportiv. Și am fost acolo, după care am găsit un alt club, unde antrenoarea de acolo mi-a dat o parteneră, pe Andreea, care actualmente este soția mea. Aici este povestea cea mai interesantă, este faptul că nouă dansul ne-a adus o familie.

Câți ani aveați când v-ați cunoscut?

Opt. De la opt la zece ani am dansat împreună. Și apoi fiecare a dansat cu partenerul lui. Ea la 14-15 ani s-a oprit, eu am continuat. Dar am rămas foarte buni prieteni și noi și familiile și toată lumea. Și iată-ne acum cu doi copii.

Cât de multe sacrificii a trebuit să faceți ca să vă puteți dedica dansului în cei 12 ani de activitate?

Dansul la momentul respectiv nu era la fel ca în ziua de astăzi. Era ușor diferit. România nu era pe plan mondial, nu avea rezultate extraordinare pe plan mondial, internațional. Încercam să răzbim cumva, România, ca țară, încerca să se lupte cu țările cu o altă tradiție, cum ar fi Moldova, Ucraina, țările slave. Aici a fost o problemă și provocarea a fost să depășim ca țară acea graniță în lupta cu țările cu tradiție. Pentru noi au fost sacrificii, au fost sacrificiile de antrenamente, au fost weekend-uri întregi în care copiii, colegii noștri de vârsta noastră erau în parcuri, la joacă și așa mai departe, sau verișori, neamuri. Tot timpul când ne întâlneam cu orice coleg, orice prieten din afara dansului, totul era doar despre dans. Toată discuția mergea în direcția aceea. Ce ați mai făcut? Am fost la concursul ăla, am fost la seminarul ăla, ne-am pregătit așa, am fost în cantonament. Nu aveam nimic, viața personală nu… Adică exista și viață personală, dar prea puțin. Bine, mai ales că în alte vremuri era toată povestea asta, dar cumva îmbinam dansul cu școala. Doar atât. Și, bineînțeles, distracția aferentă dansului, care era tot cu colegii de la dans, tot cu cei din sală, tot cu familia noastră, că de fapt aia era ideea. Asta am produs acolo: o familie.

Și la 20 de ani ai devenit antrenor?

Nu, prima grupă de dans pentru mine a fost când aveam eu 15 ani. Deci atunci a fost prima grupă pe care eu am format-o. Eram puțin inconștient. Părinții care își aduceau copiii la mine la grupă erau la fel de inconștienți ca și mine. Părinții mei m-au încurajat, dar oricum nu credeau în ceea ce fac eu. Mi-am închiriat sală, am mers cu casetofonul, am plătit chirie la sală, am strâns copii, m-am dus la școli și am împărțit flyere să vină copii. Eram aproape de aceeași vârstă cu copiii care veneau. Așa am avut prima grupă la 15 ani. La 16 ani am fost la primul concurs de dans cu elevii mei, fără părinți. Adică, repet, nu știu cât de conștienți au fost părinții care să-și lase copiii lor de 11, 12, 13 ani cu un copil de 16 ani la Oradea la concurs. Cum am făcut? Am strâns bani de la părinți, m-am dus la autogară, aveam sala în zona autogării pe vremea aceea, am vorbit cu doamna de acolo să-mi dea un autocar pentru că eu trebuie să plec la concurs cu copiii. Doamna de acolo mi-a zis: cum adică să pleci la concurs la copiii? Tu câți ani ai? Nu contează câți ani am, eu am bani. Și am scos banii din buzunar și i-am pus pe tejghea acolo și i-am zis: eu am bani să închiriez un autocar. Și ea mi-a zis: bun, hai să vedem cum facem și așa mai departe. Și așa am plecat cu vreo 18 perechi, adică erau 36 de copii, am plecat la Oradea la concurs, eram cazați la Felix, la hotel. Am spus la recepție: vă rog frumos să-mi dați camere la parter. Nu ne-au dat camere la parter, întâmplarea aceea nu o să o uit niciodată, de asta o și povestesc așa în detaliu. Ne-au dat camere pe la etajul 3, la Hotel Someș, țin minte. Asta era prin anul 2000, iar la ora 22 mergeam să le dau stingerea copiiilor. Ei săreau de pe un balcon pe altul la etajul 3. Am avut eu tacticile și tehnicile mele de a-i trimite repede la culcare. Și așa am scăpat de prima noapte. În a doua noapte deja erau euforici după concurs, deja au fost mai cuminți.

Ați luat vreun premiu atunci?

Da, am luat, au intrat proprii mei elevi în finale, au luat locuri fruntașe, a fost OK.

În ziua de azi cât este de costisitor pentru un părinte să-și lase copilul la dansuri sportive?

E costisitor dacă vrei să faci înaltă performanță. Asta e o chestie care e deranjantă pentru noi ca și sport, pentru că, în general, părinții și oamenii spun că dansul sportiv e un sport scump. Este un sport scump la înaltă performanță. Eu vă spun din experiența mea ca și părinte. Ambii copii fac dans. Cezar, băiatul cel mare, are 14 ani acum, a făcut patru ani fotbal de performanță. La nivelul la care el performa la momentul respectiv, era la noi un fel de debutant, și ne-am dus la un turneu în Serbia unde am cheltuit în trei zile peste 800 de euro pe transport, cazare, masă, taxa de participare în meciurile ăn care juca. Dacă am compara, la două luni cumpăram ghete, schimbam echipamentul o dată la două luni. Era costisitor și fotbalul. Iar la nivel de dans este costisitor. Într-adevăr, o pereche de pantofi costă aproximativ 500 de lei. Sunt rochii care costă 300 de euro, sunt rochii care costă 3.000 de euro. Depinde la ce nivel dansezi și la ce nivel te raportezi. Normal că în momentul în care te raportezi la un campionat mondial la care mergi, normal că acolo vine spuma spumelor, vin campionii și vicecampionii din fiecare țară. Păi normal că acolo te vei lupta cu campionii și vicecampionii din fiecare țară, bineînțeles că și ei la rândul lor vor veni cu cele mai frumoase rochii, cele mai „mișto” costumații, pantofi și așa mai departe. Da, e scump. E scumpă pregătirea.

Satisfacțiile sunt pe măsură?

Da și nu. Depinde de fiecare, cum gândește fiecare. Am avut perioade în care elevii noștri au fost campioni mondiali, următorul an au fost vicecampioni mondiali. Pentru noi locul 2 de la campionatul mondial a fost un eșec, a fost expresia: am pierdut campionatul mondial. A fost ceva în capul nostru greșit. Nu pierzi campionatul mondial luând locul 2. Tu, de fapt, ești vicecampion mondial. Dar după ce ai luat odată 1 să iei 2, parcă nu îți mai convine. Parcă ai fost odată locul 1. De ce nu iei tot 1? Sunt satisfacții. Eu am trăit satisfacții mult mai mari ca antrenor decât ca fost dansator, cu siguranță. Elevii mei au avut rezultate mult mai bune decât am avut eu, ceea ce pe mine mă bucură.

Câți elevi aveți în momentul de față și ce cupe sau premii recente ați obținut?

În acest moment depinde la ce ne referim. Ne referim la cantitatea totală de copii pe care o antrenăm, care nu înseamnă neapărat performanță. Vorbim despre grupele de începători, vorbim de proiectul „Crește un artist”, vorbim de „Toată lumea dansează”. Sunt două proiecte de-ale noastre foarte importante unde avem foarte mulți copii. În luna mai am avut peste 1.600 de copii antrenați prin proiectul „Crește un artist” pe care l-am desfășurat în Timișoara și Giroc. Iar la club, la grupele de intermediari, de buburuze, avem 60 de copii, iar la performanță, grupele de avansați, avem în jur de 40. Deci să zicem că o medie de 100 de copii îi avem la club, lăsând la o parte proiectele pe care le avem extra. Anul acesta am avut un sezon competițional nu foarte stufos, dar am participat. La Campionatul național am avut trei finale, două dintre ele la 6-9 ani copii, unde am obținut locul patru și locul cinci, standard și latino, și finală la 14-15 ani standard unde au participat Cezar și Ema. Fiul meu Cezar s-a accidentat, n-a putut să danseze finala, și-a rupt ligamentele, dar sunt în lotul național. Deci avem două perechi în lotul național, plus extra încă două perechi în lotul doi.

În noiembrie o să organizați un eveniment competițional la Timișoara. Puteți să detaliați?

Da, în noiembrie organizăm Grand Gala Romanian International Dance Cup, un eveniment de suflet, care cuprinde mai multe evenimente în interiorul lui, adică Cupa SportimDance, un concurs național, cu categorii pentru începători, fete solo, debutanți, precompetițional și primele clase valorice, care a ajuns la ediția a zecea, deci anul acesta avem o ediție aniversară. Mai organizăm Romanian International Dance Cup, care a ajuns la șaptea ediție, iar anul trecut am avut onoarea și fericirea și împlinirea, ca evenimentul nostru să obțină record mondial din punct de vedere al coeficientului ranking. Este un punctaj la nivel mondial, la fel ca și la tenis, și se calculează în funcție de numărul de perechi participante, în funcție de țările participante, în funcție de câte perechi din topul mondial sunt prezente și noi am obținut cel mai mare punctaj din istoria dansului sportiv mondial la o competiție.

Până în noiembrie mai aveți alte proiecte?

Mai avem proiecte la sfârșitul verii. Deocamdată, acum, în acest moment, ne pregătim pentru German Open Championship, care va avea loc în perioada 8-12 august la Stuttgart, în Germania. Este practic cel mai mare eveniment de dans sportiv din lume. Am dansat eu, au dansat elevii mei și anul acesta dansează proprii mei copii. Adică pentru mine e un challenge interesant și o provocare să-i văd pe proprii copii dansând acolo împreună cu o altă pereche, care este tot de la noi din club. După care, la sfârșitul lunii august, după ce ne întoarcem de la Stuttgart, vom avea încă o acțiune prin proiectele pe care le desfășurăm, finanțate de Centrul de Proiecte al Primăriei Timișoara și de Consiliul Județean Timiș. Avem niște proiecte pe care le desfășurăm în oraș, „Crește un artist” și „Toată lumea dansează”. Vom avea niște weekend-uri dansante în care vor participa copiii plus părinții în parcuri și în piațete, vom avea și cursuri rapide de câte un dans la fiecare întâlnire pe care o vom avea. Adică mergem un pic spre comunitate, mergem un pic către populație, către copii, către oameni din zone unde nu prea s-a auzit de dans pentru a arăta lumii că toată lumea poate dansa și toată lumea poate să se implice în asta. După care încep în septembrie competițiile.

Ce meserie ți-ar fi plăcut să faci dacă nu erai antrenor de dans sportiv?

Am fost un copil foarte silitor, chiar dacă am făcut și dans. Am învățat foarte mult, am intrat la Loga, am vrut să mă fac profesor de română. Lucrurile s-au schimbat pe parcurs, spre finalul clasei a XI-a m-am îndreptat către Design, am studiat puțin partea de desen și de schițe, am avut și profesor pentru meditații în acest sens, pentru că am mers la Facultatea de Design Interior și Vestimentar. Lucrez în domeniul acesta încă și acum, având în vedere că dansul presupune costumații și așa mai departe.

Le desenezi rochiile fetelor?

În principiu da, împreună cu soția, chiar dacă ea nu a studiat oficial, dar toți copiii noștri se îmbracă cum decidem noi ca antrenori, adică noi le decidem culoarea costumațiilor, modelul, toate detaliile și se fac la croitoreasă. Nu știu, cred că organizator sunt, antrenor sunt, designer sunt, părinte sunt, șofer când trebuie, bucătar când trebuie. În pandemie ne-am tuns singuri, și pe copii și pe nevastă-mea îi tund oricând. Poate foarte mult pe direcția asta de organizare. Îmi place foarte mult chestia cu organizarea. Pentru mine e un challenge și concursul și tot, doar că merg un pic cam prea departe, adică nu dorm nopți, lucrez, nu mai contează nimic în jurul meu. Cred că asta ar fi fost (n.r. – organizarea de evenimente), dar este oricum, adică împreună cu dansul.

Ce sfaturi ai pentru copiii care vor să se apuce de dans sportiv și ce calități ar trebui să aibă pentru început?

Pentru început orice copil poate dansa. Pentru început oricine a dansat măcar o dată în viață sau s-a mișcat de pe un picior pe altul. Adică discutăm despre dans, înseamnă să te miști de pe un picior pe altul pe ritmul unei melodii, oricare ar fi ea. În trecut era o discuție legată de băieții care fac dans. Băieții care fac dans înseamnă că vor avea o altă orientare sexuală. Deci asta a fost o boală a perioadei în care dansam noi. A fost bullying-ul ăsta la nivelul băieților. Erau vorbe, dar nu le-am luat atât de personal. Ca o recomandare pentru copii este ca în primul rând să facă sport. Nu trebuie să facă dans. Nu trebuie să facă arte marțiale. Nu trebuie să facă fotbal. Nu există doar fotbalul pe planeta asta. Dar îi îndrum să facă sport. Asta e ideea. Bineînțeles că dansul e cel cu care noi lucrăm și cel pe care noi îl promovăm, pentru că e complex. Te ajută și la ținută, te ajută și la socializare, te ajută și la dansul în pereche. Formează și construiește în tine anumite deprinderi pe care le vei avea și de care te vei lovi și pe viitor. Când vei merge la o petrecere nu înseamnă că trebuie să faci dans de performanță ca să poți să dansezi, să te miști, cum ar veni. Pot să spun că majoritatea prietenilor noștri sunt din generația noastră de colegi. Rămânem prieteni și cu colegii de școală și cu colegii de liceu, dar parcă totuși cu colegii de dans ai construit o altă relație. E o familie pe care o creezi. De aceea aș recomanda pentru ținută, pentru corp, pentru minte.

Contați și pe sponsori privați sau în mai mică măsură?

Într-o foarte mică măsură, adică avem și câțiva sponsori privați care ne ajută și încearcă să ne ajute chiar și din nimic. Problema este că foarte mulți sponsori privați, posibil sponsori privați, nu știu ce înseamnă legea sponsorizării. E foarte complicat și greu până ajungi la ei să le explici. Fraților, voi dați niște bani la stat, din banii pe care îi dați la stat, voi puteți să faceți o sponsorizare. Ideea este că unii nu știu, iar cei care știu au alte priorități, fotbal și alte sporturi, sau chiar alte asociații care țin de copii cu dizabilități sau alte probleme, ceea ce e normal să meargă și în direcția respectivă. Dar avem și sponsori privați, avem și propriul buzunar, cum zic eu, sponsorul numărul unu. Norocul nostru este faptul că părinții noștri ne-au oferit o sală a noastră, nu plătim chirie, și atunci automat putem să direcționăm o parte din propriile venituri să mai investim în eveniment, în competiție, în sonorizare, lumini, ca să fie frumos. Poate pentru părinți și pentru copii aș vrea să fac mai mult. Poate ar trebui să facem o campanie la nivel local în care să le explicăm și părinților și posibililor sponsori care ar putea să susțină chiar și țintit o anume pereche. Aș vrea să ajungem la momentul la care să achiziționăm noi un autocar să fie al clubului, să mergem împreună la concursuri toți, să nu-i mai coste pe părinți atât de mult. Sunt proiecte pe termen lung pe care nu le poți realiza de pe-o zi pe alta. Am avut foarte mari realizări, mă simt împlinit din punctul de vedere al antrenorului. Dar pot continua.

Te vezi făcând asta până la pensie?

Da, doar că altfel. Nu ca acum. Nu pot să contest faptul că soția face tehnica tehnicilor și ea este cea care realmente, din punct de vedere tehnic, antrenează copiii. Dar mi-ar plăcea să fiu supervisor. De aceea și creștem acum instructorii noștri care sunt și în acest moment în clubul nostru. Îi creștem frumos în credința noastră ce ține de școală de dans. Și cu siguranță și actualii elevi care vor crește vom dori să-i avem sub aripa noastră ca viitori instructori.

 

Dacă și tu ai o profesie a cărei poveste merită împărtășită și care îi poate inspira pe alții, scrie-ne! Tion și Agenda așteaptă mesajul tău pe redactie@tion.ro.