Constantin Duma face fotografii de peste 50 de ani. În prezent este un fotoreporter cunoscut în țară și peste hotare, parte a vieții culturale din Timișoara. Duma (sau, simplu, „Tinerețe”, așa cum se adresează cunoscuților pe care-i întâlnește în multele lui drumuri) ne povestește despre pasiunea sa… fotografia, care l-a făcut părtaș la evenimente istorice, cum a fost și Revoluția din 1989 de la Timișoara.

Cum ați ales fotografia și cum a început totul?

Fotografia a fost pentru mine o provocare încă din tinerețe: în clasa a VIII-a am avut primul aparat de fotografiat, am monopolizat activitatea la mine în sat ulterior. În 1970 am mers la liceu la Marghita și în acel an am avut prima fotografie apărută în presă, acolo mi-am făcut debutul. În timpul liceului am coordonat activitatea fotografică adiacentă, am coordonat cercul foto, unde aveam două grupe de inițiați, unde făceam două cursuri pe săptămână; eu la rândul meu învățând de la generația anterioară, în special fotografia color, prin 1972. Atunci era o raritate. În 1975 mi-am început activitatea în centrul universitar la Timișoara ca student la Facultatea de Chimie Industrială și din prima perioadă m-am înscris la cercul foto de aici, care era organizat la Casa de Cultură a Studenților. Aici am întâlnit a doua persoană care a marcat pasiunea mea: prima a fost la Marghita, profesorul Terdic, care era foarte pasionat de fotografie, iar la Timișoara pe profesorul Iacob Cornea, o personalitate marcantă a creației fotografice. În 1975 s-a restructurat și activitatea de cerc și eram deja în noiembrie președintele cercului foto pe centrul universitar, aveam activitatea de fotoreporter la Forumul Studențesc și colaboram cu Viața Studențească și cu revista Amfiteatru.

Cum e activitatea de fotograf de atunci față de cea din prezent?

Activitatea culturală era atunci mai vie și legată: erau concursuri, aveam deplasări în tabere, universitățile aveau reviste proprii. Anul viitor vom organiza o echipă a Forumului Studențesc la 50 de ani de la înființare. Sunt în echipă cu oameni care au reprezentant coloana vertebrală a presei studențești și ne vom revedea pentru a ne aduce aminte de această perioadă. Presa timișoreană nu s-a născut dintr-un moft după 1990, ea s-a fundamentat din oamenii care au lucrat în structuri ale presei studențești mai mult. Ca și pasiune, m-am orientat cu predilecție spre portretul psihologic. Țin minte că mergeam la meciuri la Poli și nu oricine avea în perioada aceea tehnică de fotografie cu obiective de 300 mm, aparate rezonabile…

În prezent faceți fotografii pentru o agenție de presă.

Activitatea mea profesională a fost marcată de angajamentele ca fotoreporter pe care le-am avut, iar cel mai important este cel din prezent, pe care îl am de peste 20 de ani – fotoreporter la o agenție națională de presă, un loc cu care mă identific și unde sunt mereu provocat.

Ce înseamnă fotografia pentru dumneavoastră și ce vă place să fotografiați?

Omul este un univers deschis și la o nouă abordare identifici noi valențe ale sufletului lui spuse prin imagine. Oamenii pot aduce mari satisfacții, cât și așteptări neîmplinite. Omul este subiectul principal. Am înclinație spre fotografia de peisaj și cea urbană. De doi ani lucrez pentru un album în care colecționez fotografii din Timișoara și sunt lucruri foarte frumoase. Fotografia are două direcții în care poate fi judecată: cea unicat, care reprezintă un cadru pe care într-o situație favorizantă l-ai prins și e greu reproductibil de tine sau altcineva și fotografia de context – când, printr-un ansamblu de fotografii, putem reprezenta o comunitate sau ansamblu arhitectural. Sunt fascinat la această oră de fotografia care reprezintă geometrii clare și aici aș face referire la satul monument istoric Charlottenburg: o poezie pe care trebuie să înveți să o înțelegi pentru a o prinde în sensibilitatea ei. Este o geometrie circulară și poziția de fotografiere este foarte importantă. Acolo am îmbinat fotografia cu sprijinul tehnologic redat de dronă, pentru că de la înălțime este un sat constituit în cerc și casele sunt puse exact pe circumferința lui. Prezența lui vizuală, după două secole de când există, ne dă valoare prin fotografie. Contează, când îl fotografiezi, cât de sus te-ai ridicat… Am fotografiat și Piața Unirii, o bijuterie arhitecturală, doar că trebuie să găsești ora și lumina potrivită pentru a o evidenția ca ansamblu de clădiri. Asta se poate întâmpla doar dacă te duci, aștepți chiar și înainte de răsărit și să fii la locul și momentul potrivit… Apusurile deasupra bisericii sârbești dezvoltă farmec într-un anumit microclimat, iar dacă ai răbdare poți obține niște imagini foarte frumoase.

Ați fost martorul multor evenimente importante, alături de aparatul foto. Ce moment v-a rămas întipărit în memorie?

Am lucrat cu colective de fotografi de la care am învățat foarte multe, mai ales cu colegi de la Muzeul de Istorie. Acolo am învățat să comprim mesajul fotografic după documentare. Când a venit revoluția în 1989 și și-a arătat formele incipiente simțeam că eu trebuie să fotografiez pentru că se întâmplă ceva ce are valoare în timp. Asta a fost motivația pentru care, cu riscurile la care m-am expus, am făcut fotografii care reprezintă acum o parte importantă a documentelor Revoluției de la Timișoara. Este important să simți că ai un portofoliu care te identifică. Așteptam după revoluție să apară fotografii mai sugestive pentru ce se întâmplă. Concluzia este că fotografii nu prea sunt din acea perioadă, ceea ce te face să conștientizezi că a fost foarte important ca atunci să fii acolo și să-ți asumi să faci fotografie. A fost riscant pentru că era simplu să vină cineva să developeze filmele și toți să fie chemați la interogatoriu, cu consecințe majore pentru siguranța și viitorul lor. Tot timpul am ascuns filmele și am căutat să nu expun.

Ce a presupus să fotografiați la Revoluție?

Fotografic, documentele, argumentele, ele sunt cele care stabilesc ce s-a întâmplat. Au fost situații când n-am avut curaj să scot aparatul pentru că știam că vine și mă ia. Vă dați seama ce însemna să ai aparat de fotografiat, pentru că te controlau de pietre și arme: militarii au tras spre oameni, se vedea că mai mult la intimidare, se dădeau ricoșeuri. În 20 decembrie, de exemplu, eram în Piața Operei și am fotografiat cu mare frică, am urcat la un moment dat pe o balustradă și am fotografiat un grup de cinci oameni, m-au văzut, m-au dat jos de acolo și m-au bătut bine. Am scăpat pentru că erau niște muncitori care mă cunoșteau și au intervenit pentru mine. M-a determinat să merg acolo faptul că simțeam că se întâmplă ceva istoric. Și acum dacă auzi o sirenă pe undeva și nu știi ce este, ajungi acolo și fotografiezi întâi. Aici e ca în dragoste, prima dată fotografiezi și apoi vezi ce a ieșit.

Ce sfaturi aveți pentru tinerii fotografi din Timișoara?

Este foarte important ca un purtător de aparat de fotografiat în ziua de astăzi de mâine încolo poate avea identitatea fotografică, dacă a avut determinarea și interesul să fotografieze ceva anume. Dacă ar fi să dau un sfat, aș spune să-și urmărească fotografiile pentru cele care au o idee elaborată și să persevereze în cadre în care se simte că se aproprie cel mai mult tehnic de ceea ce poate face la ora actuală. Nicio revenire nu este prea mult, dacă simți că ideea are conținut. Din perspectiva faptelor cotidiene, să se simtă că ești o prezență acolo și că există un element pe care l-ai ajutat să intre în sfera fotografiilor de interes. Timpul pune o amprentă dură asupra vieții pe care fotografii o pot surprinde, iar timpul nu se mai întoarce. Dacă astăzi nu ai făcut o fotografie, mâine nu mai este a ta, este a celui care o putea face. Astăzi este o altă zi, alte condiții, dar este important să ai conștiința că astăzi poți face ceva.

Dacă și tu ai o profesie a cărei poveste merită împărtășită și care îi poate inspira pe alții, scrie-ne! Tion și Agenda așteaptă mesajul tău pe redactie@tion.ro.