Sunt zeci de ani de când Dan Ciobotaru scoate la lumină părți din istorie, pentru a le arăta și explica publicului larg. De la prima bucată de pământ săpată și până la expoziția în care putem descoperi frânturi din istorie este o cale lungă, prin laboratoare, cărți, hărți și alte cercetări care duc la stabilirea firului istoric. Arheologul Dan Ciobotaru ne povestește, într-un nou episod al rubricii „Cariere de poveste”, despre fascinația meseriei, despre munca propriu-zisă, dar și despre rezultate și sfaturi pentru tinerii viitori arheologi.

Cum v-ați îndreptat spre această profesie și ce pregătire ați urmat?

În general, arheologii se formează în facultățile de Istorie, în care se specializează pe arheologie. Există și universități care au departament de arheologie. Pe de altă parte, există partea practică, unde intri în tainele arheologiei. Există și posibilitatea de a ajunge arheolog dintr-o știință apropiată domeniului, din Fizică sau, mai nou, colegi care fac măsurători și determinări, din Istoria Artei, există zone conexe care se leagă. E preferabil să existe un colectiv de specialiști care să lucreze, din domenii variate. Mai ales pentru arheologia îndepărtată ai nevoie de laboratoare care să curețe și să restaureze materialele, ai nevoie de specialiști care trebuie să facă analize chimice, de exemplu roca prelucrată. Arheologia are și o parte romantică, un fel de Indiana Jones, pe care tinerii care se îndreaptă spre meserie o caută și constată că nu e doar atât, nu toate descoperirile sunt din prima zi spectaculoase, ci implică o mare doză de muncă în teren, de praf, de noroi… Lucrurile s-au mai îndreptat acum, sunt condiții bune, poate își pierde din aerul de tabără romantică, când mergi cu studenții vara, în deplasare. Acum lucrurile sunt mai tehnice, colectivele variate și munca mai precisă și mai serioasă decât dorește un student. Majoritatea am ajuns aici din plăcerea de a descoperi lucruri care nu se leagă de studenție, ci de copilărie, când fiecare visa ceva și căuta misterul, o parte inteligibilă, iar arheologia se leagă de istorie sau ceva ce a lăsat urme și se poate scoate la lumină acest lucru. Arheologia nu scoate la lumină tot ce exista în trecut, ci doar ce s-a păstrat în timp și dăinuie: piatră, os, metal și pe lângă ele contextul arheologic, pentru că el relevă ce s-a întâmplat. Mereu există o doză de incertitudine în care arheologul poate crea propria ipoteză și asta dă farmec acestei meserii, iar peste 20 de ani ideile inițiale pot fi modificate substanțial de noi descoperiri, foarte nouă este analiza genetică acum care răstoarnă multe teorii.
Formarea unui arheolog este de durată și presupune experiență de teren și specializare în domeniu, arheologul trebuie să aibă noțiuni despre celelalte epoci și să strângă informația care se poate strânge prin documentare, desenele și pozele care se fac; pentru că arheologia este în mare parte distructivă, de când intri în sit, tu practic decupezi o bucățică din trecut și îl scoți la iveală, distrugând straturile prin care treci, și asta presupune atenție, pentru că nu prea există reversibilitate.

Cum decurge procesul de documentare arheologică, de la săpături până când exponatul ajunge în muzeu?

Una este partea de descoperire arheologică, alta cea de interpretare. Un arheolog lucrează pe teren o perioadă, și e partea cea mai frumoasă, pe care publicul dorește să o vadă, apoi urmează analiza materialelor, care înseamnă muncă în laboratoare și în depozite; este o muncă lentă. La săpătura propriu-zisă se stă în tabără și se lucrează zi de zi, e o atmosferă plăcută și este adrenalina aceea spectaculoasă pe care sunt convins că un pescar, de exemplu, o are, când prinde un pește și îl trage afară. Așa se vede în ochii arheologului când o lună de praf se finalizează prin descoperirea a ceva sau a unui context, care te face să fii entuziast. După ce lucrurile ajung în muzeu intră în procesul de restaurare și conservare, analiză, și e un proces laborios, care este mai lent. Faza ulterioară care presupune publicarea rezultatelor și a unei expoziții este un moment important, pentru că acolo se văd lucrurile aduse la lumină și încadrarea în context istoric și dau coerență – mesajul pe care arheologia îl poate aduce în completarea istoriei. Mai este o fază importantă care presupune comunicarea: cum prezinți publicului descoperirea și integrarea a ceea ce s-a descoperit anterior și importanța zonală sau regională. E o muncă complexă, uneori durează ani de zile. Există un termen de 5 ani, în general, în care arheologul are posesia științifică a lucrurilor descoperite și construiește un scenariu cu ce a găsit pentru a-l pune ca informație publică.

Ce calități ar trebui să aibă un arheolog?

Nu mai poți face nimic singur, are loc o colaborare extinsă. Să nu uităm că o latură importantă a modului de organizare este administrarea colectivului și resursele, pentru că o problemă sunt și banii, sunt oameni care trebuie plătiți, laboratoare și utilaje. Arheologul trebuie să aibă o viziune de la început. Pentru un istoric care lucrează în depozit, de exemplu, lucrurile sunt mai simple. Sigur că, în ziua de azi, folosim multă tehnologie, ca în orice altă meserie actuală și se cer cunoștințe IT, domeniul nostru este computerizat mult, pentru că vine vorba de planuri, statistici sau cărți. Se folosesc aparate de topografie digitală, drone, dispozitive de cercetare neinvazive, radare, magnetometre, lucruri pe care în anii trecuți le vedeam doar în colaborări străine. La fel de important este să nu sapi tot, să lași loc de cercetare și când se elaborează un plan arheologic de cercetare al unui obiectiv se ia în calcul cercetarea anumite părți, pentru viitor, pentru a fi cercetat în profunzime. Este la fel de important să dezvolți interesul publicului, arheologii au datoria să disemineze informația și să pună în valoare un obiectiv, astfel ca povestea găsită să fie înțeleasă și de copii și de adulți, este vorba de istoria locului unde trăiesc. Scopul final este să obții informație care să pună în valoare lucrurile, să arate de ce civilizațiile au venit aici și cum au trăit în diferite etape, care au fost dramele prin care au trecut și care au făcut ca viața să înainteze la lumea modernă de acum.

Ce posibilități oferă arheologic regiunea Banatului?

Ca și organizare, șantierele arheologice sunt săpături sistematice, care se fac în scop științific care fac parte dintr-un proiect elaborat și să zicem că pentru regiunea Banat ar fi movilele de pământ, o temă care este vehiculată de mult timp ca domeniu de cercetare, apoi cercetarea valurilor de pământ din Epoca romană care traversează întregul Banat și care nu au scos la lumină o datare certă prin săpăturile de până acum, sunt cercetări din Epoca Bronzului, din Neolitic și cercetări ale siturilor romane, mai ales din zona Caraș-Severin. Pentru Evul Mediu sunt importante cetățile din pământ și cele fortificate, mai mari. Mai sunt domenii de cercetare din epoca otomană, prezentă în Banat, o atracție deosebită pentru public, sunt urme și ca așezări și locuri de bătălii. Mai există și săpăturile arheologice care se fac în baza unor contracte cu muzeul și firme private care fac investiții în zone cu potențial arheologic dezvoltat. Cum orașul are potențial și se extinde spre periferie sunt necesare săpături, finanțate complet de beneficiari pentru că vor să fie descărcate de sarcina arheologică. Aceste săpături trebuie să fie realizate într-un mod judicios, conform cu normele de conduită ale cercetărilor arheologice. Pentru noi, partea aceasta devine principală ca activitate pentru că implică multe situri – sigur că nu toate sunt importante și pornește de la interesul de a descărca sarcina arheologică. Sunt situri care nu se văd la suprafață și apar întâmplator în astfel de situații.

Care au fost săpăturile cele mai de seamă la care ați participat și ce ați descoperit acolo?

Am participat la multe săpături, la Parța încă din primii ani ca student cu profesorul Gheorghe Lazarovici am început să sap și să învăț, la Foeni, la un șantier important, apoi acolo am săpat separat niște așezări timpurii, Uivar a fost un proiect deosebit, în care majoritatea dintre noi am învățat să lucrăm mai ordonat și sistematic, pentru că eram un colectiv internațional. Acolo era o așezare foarte mare, neolitic târziu și cu părți din Evul Mediu, care a fost bine documentată. Am făcut anul trecut o săpătură preventivă la Dudeștii Noi, într-o necropolă catolică de secolul XVIII abandonată. Nu e un lucru nou, însă eu mă ocup cu preistoria îndepărtată și e destul de ciudat să treci la nișa extremă a timpului, dar are partea ei de farmec. Chiar dacă mormintele sunt asemănătoare, relativ, pentru că ritualul presupune o anumită așezare a mortului, există la fiecare mormânt o varietate, inventarul din mormânt, poziția – te făcea să te gândești la poziția lor socială și alte lucruri. Mereu există o poveste frumoasă în spatele fiecărui loc și nu există un loc neinteresant.

Ce îi sfătuiți pe tinerii care vor să devină arheologi?

Noi, când am început arheologia, domina ideea căutării misterului, plecai într-un domeniu spectaculos și nu te gândeai așa mult cât vom face asta, câți ani avem la dispoziție să cercetăm, cum ne vom descurca… În ziua de azi cred că ei trebuie să încerce să meargă pe un șantier să vadă cum este inclusiv activitatea de acolo; cred că vor fi mereu tineri atrași de mister și particularitățile unei astfel de meserii și, evident, cu toții așteptăm o viață întreagă descoperirea cea mare și ne dorim ca mâine să fie acea zi. Tinerii să rețină că nu e vorba doar despre romantism, ci despre o muncă asiduă și documentare permanentă, și doar combinându-le pot avea rezultate. La fel ca alte domenii ale cunoașterii, te fascinează, și dacă au cea mai mică îndoială să facă o vizită la Pompei, să vadă un oraș roman în picioare, așa cum arăta în urmă cu 2.000 de ani, atunci se vor convinge dacă le place sau nu. Este o știință, are legile ei de funcționare, te limitează uneori, dar oferă și un univers de informații din domeniu.

Dacă și tu ai o profesie a cărei poveste merită împărtășită și care îi poate inspira pe alții, scrie-ne! Tion și Agenda așteaptă mesajul tău pe redactie@tion.ro.