După Liceul Pedagogic, Gabriela Petcana a studiat la Universitatea de Vest din Timișoara, unde a absolvit Facultatea Economia Turismului, Comerțului și Serviciilor. După 15 ani în învățământ și alți 22 în turism, spune că dacă ar fi să o ia de la capăt ar alege turismul. Aceasta iubește călătoriile încă din copilărie, pasiunea fiind moștenită de la părinții săi.

Ați fost învățătoare. Cum ați decis să vă schimbați profesia?

Povestea e mult mai veche, am fost 15 ani învățătoare, mi-am dat definitivatul, gradul I, am prins post în Timișoara, pe vremea respectivă, când am terminat Liceul Pedagogic, în 1986, Timișoara era un oraș închis, trebuia să ai medie mare, peste 9. În tot liceul am avut doar o notă de 8 la fizică, restul numai 9 și 10, că nu ajungeai în Timișoara oricum. Dar asta spun, că povestea este mult mai veche, de fapt, pasiunea asta pentru a călători, pentru a ști, pentru a învăța la fața locului, cumva mi-a fost insuflată de părinții mei, tata profesor de educație fizică și sport și mama de biologie. Așa că am călătorit împreună cu ei, am crescut în tabere, în excursii școlare, mereu eram în fruntea grupului, mereu eram lângă ghizi, erau și pe vremea respectivă ghizi foarte bine pregătiți și mereu mi-am dorit să fiu și eu asta, ghid turistic sau să pot să călătoresc.

Unde mergeați atunci?

Atunci doar în țară, dar am bătut toată țara și împreună cu părinții. După aceea, la Liceul Pedagogic din Timișoara am avut o dirigintă pasionată, doamna Prodana Ciutureanu, Dumnezeu să o ierte că nu mai e printre noi, care de asemenea ne-a insuflat dragostea pentru a călători și mai mult decât atât, a călători cu ochii și cu sufletul deschis. Adică ne uitam la fiecare plantă, ne uitam la animale, ne-a învățat ca fiecare călătorie să fie, nu mai vorbesc de istorie, de geografie, dar mai mult decât atât. Deci să fie și partea aceasta, și întâlnirea cu localnicii de fiecare dată ne duceam, ne întâlneam cu oameni din zonă. Am străbătut toată țara alături de părinți și de profesori. Deci pasiunea asta așa a fost. După aceea, am făcut excursii școlare cu elevii mei, eu fiind la rândul meu copil de dascăli, crescută în tabere și în excursii școlare. Bineînțeles, în momentul în care am preluat clasa patra, am început să fac excursii. Toată Școala Generală 28 se numea pe vremea respectivă azi Liceul Calderon.

Organizam excursii pentru toată lumea, mă pregăteam, mă documentam. Au fost colegi de la care am învățat cum se organizează ieșirile școlare. Și cumva mai apoi am participat, există niște tabere care funcționează și astăzi, taberele Frenet, după modelul taberelor Frenet din Franța, în care toate lucrurile sunt foarte bine documentate. Ce faci înainte de excursie, ce se întâmplă în timpul excursiei și ce faci după întoarcerea din excursie. Și așa, încet, încet, pregătindu-mă pentru elevi, de fapt, până la urmă și noi, adulții, suntem tot un fel de copii mari și noi ne dorim ca cineva să se pregătească pentru noi, cineva să se joace cu noi, cineva să ne bage în seamă și să ne ajute să ne simțim bine împreună în comunitate. Și cam așa am ajuns de la joaca de-a excursia din copilărie, la pregătirea excursiilor, ieșirilor școlare în cei 15 ani de carieră didactică și în 2001 mi-am luat un an de concediu fără plată în care să văd dacă reușesc să deschid această agenție de turism cu gândul să încerc să nu cumva să rămân după aceea toată viața cu neîmplinirea că n-am încercat să văd cum este să conduci o agenție de turism, dar în același timp cu o plasă de siguranță că am încercat, iar dacă nu funcționează, niciodată nu știi în afaceri dacă ai succes sau nu ai succes, să mă pot întoarce la școală, mi se păstra postul, aveam deja gradul I în învățământ, adică n-a fost un risc. N-a fost o încercare hazardantă. Am încercat, a funcționat și iată-mă în continuare tot așa pasionată de călătorii.

Când ați făcut prima ieșire din țară?

Eram încă învățătoare, cred că am fost în Ungaria, făceam de multe ori multe excursii la Budapesta, după aceea Viena, dar până la urmă cel mai mult m-a impresionat ieșirea de la Veneția, aceea am considerat eu așa ceva wow. Am mers tot cu un grup de elevi că eram vreo trei dăscălițe care am însoțit un grup de elevi la Lido Di Jesolo și de acolo am făcut toată partea ceea de nord, Veneția, da, cred că ne-am mai dus și la cel mai mic stat din lume, San Marino, ceva în zona aceea de nord și era cu viză, o nebunie. Apoi în Grecia, la fel, cu viză m-am dus la București, parcă văd cu un rucsac plin de pașapoarte în original și cu cărțile de muncă ale oamenilor în original și ca să poți să primești pașaportul. Îmi amintesc dintre primele călătorii, acestea au fost. Vremuri interesante, dar, ce să spun, cu greu ajungeam în străinătate, făceam eforturi din toate punctele de vedere și financiare și ca timp, că se stătea mult în vamă și, cum spun, trebuia să mergi după vize la București, dar bucuria era uriașă, adică mergeam în locuri despre care doar citisem în vremea comunismului și nu ne gândeam noi vreodată că, wow, o să ajungem aici. Și, de altfel, și acum am sentimente din acestea, de genul, mi-amintesc când am fost la Gibraltar și am stat sus, acolo, pe stâncă și am văzut locul în care Mediterana se varsă în ocean și Africa și eram în Europa. Așa, de fiecare dată, ai strângerea de inimă, wow, chiar sunt eu aici? Sau când am fost anul acesta în Mauritius și am văzut pentru prima dată Oceanul Indian.

De fiecare dată te gândești că e un vis. Adică noi toți cei care am trăit în comunism și am simțit presiunea aceea atât de puternică, dacă erai genul, ca și mine, care citeam foarte mult, de când mă știu, am citit cărți de călătorie, Jules Verne, chiar jurnale de călătorie ale multor scritori. Când am fost anul acesta în Mauritius, mi-am amintit că citisem la un moment dat despre Eliade, cum a călătorit cu vaporul către Ceylon și de departe, de la o săptămână, a simțit prima dată, înainte de a vedea pământul, a simțit mirosul de plante din acestea aromate, de mirodenii și mă gândeam: Doamne, cum o fi asta să simți de departe mirosul acestor insule miresmate pe care să nu le vezi cu ochii. Și iată am ajuns, tot așa, ca un vis, să le văd și eu aievea.

Câte țări ați reușit să vedeți?

Nu am numărat țările, oricum mult mai puține decât mi-aș fi dorit. Încerc să nu fiu habotnică, adică să am timp pentru toate ariile vieții și pentru tot ce e valoros în viața mea, de la familie, la sănătate, la călătorii, business, spiritualitate, adică nu am transformat într-o alergătură pasiunea aceasta de a călători. Așa, slowly, slowly, să fiu sănătoasă, să-mi văd și de business, să-mi cresc și copii, între timp să mă plimb și cu soțul de mână așa, pe unde vrem și pe unde putem. Deci nu sunt într-un vârtej din ăsta de a bifa țări sau continente.

Care sunt destinațiile dumneavoastră preferate din țară și din străinătate?

În țară, fără doar și poate, sunt îndrăgostită de mare, deci oricum sunt îndrăgostită de mare și atunci, bineînțeles că Marea Neagră este prima care îmi amintesc de fiecare dată când, după un drum istovitor cu trenul, când eram copii, ziceam, nu, n-aș mai vrea să fac din nou călătoria asta, e așa de obositor. În schimb, când vedeam marea, uitam tot. Aceeași stare am avut-o în pandemie în 2020, în momentul în care noi am fost închiși din martie și nu știam ce-o să se întâmple, nu ne gândeam oare o să mai vedem vreodată marea, o să mai putem călători, se încheie totul, nu, absolut, era o nesiguranță și am prins atunci un moment undeva în iulie, când au pornit totuși charterele și am zburat în Creta. Deci exact același sentiment am avut și nu o să uit niciodată aceste două momente, momentul în care vedeam marea din tren și momentul când am văzut Creta de sus din avion și m-am bucurat ca un copil, am fost din nou copilul care vede marea pentru prima dată.

Mi-a plăcut Delta Dunării în mod special. De asemenea, îmi place foarte mult să urc pe munte, fie iarna, fie vară, primăvară, prin mocirlă n-am nicio problemă. La munte, pentru mine rămâne magic, urcușul din Retezat spre Bâlea, de la Poiana Pelegii către Bâlea, am și așa memoria afectivă, am niște amintiri deosebite acolo, dar oricum pe vremea când urcam, n-am mai fost de mult nici acolo, dar pe vremea în care urcam în Retezat, îmi amintesc, acum sper să fie altfel, că urcam și ne întâlneam cu mult mai mulți străini în Retezat decât cu români și până la urmă, mai ales acum din Timișoara până la poalele Retezatului, e aproape, ajungi foarte ușor, deci îi îndemn pe toți să meargă în Retezat și să facă drumul acesta magic.

Și în afara țării?

În afara țării am mers mai mult în Europa, iar Grecia de departe mi-a rămas la suflet, oricâte destinații spectaculoase am văzut. Am citit într-o revistă grecească un articol, e o vorbă a celor care locuiesc în Halkidiki, a localnicilor că unul dintre ei a fost în Seychelles și toți prietenii lui l-au întrebat: și cum a fost în Seychelles? Zice: a fost foarte fain dar nu-i ca în Halkidiki, deci, într-adevăr, Grecia, dacă știi să-i găsești cu adevărat locurile magice sincer, nu-i ca în Mauritius, nu-i ca în Seychelles adică, Grecia-i Grecia trebuie bătută și văzut exact poate are și partea asta spirituală pentru mine că suntem ortodocși și duminica știm să ne ducem și într-o biserică grecească. Șocul în Turcia continentală a fost că nu ai pe o rază de sute de kilometri unde aprinde o lumânare, n-ai o biserică creștină, deci a fost așa un șoc, adică exact pe locurile de la Efes, unde Apostolul Pavel a creștinat 3.000 de oameni odată prin vorbele lui acum nu mai ai unde să te duci, deci trebuie să vedem mai departe de mare, plajă și să ne fie bine fizic, trebuie să ne gândim, zic eu, fiecare dintre noi ce ne face bine, ce ne liniștește, ce ne face bine și spiritual.

În primul rând, mi-am dorit să vedem locurile aproape din Europa deci ar fi Grecia pentru vară fără doar și poate Spania și sudul Spaniei, zona aceea de Andaluzia mi-a rămas la suflet, bineînțeles, Franța. De curând am descoperit farmecul țărilor nordice, am fost la Oslo. Am fost anul acesta de ziua mea în Islanda și mi-a plăcut mult liniștea, normalitatea de acolo. Când am călătorit în America, mi-am dat seama că eu n-aș putea să locuiesc acolo și că a trebuit să mă duc până în America să-mi dau seama ce mândră sunt că sunt româncă și europeancă. Noi nu ne dăm seama aici ce lucruri adevărate avem. Mâncarea bună de la noi, proaspătă, cu gust, stilul acesta de balcanici iubăreți și veseli.

Apropo de spiritualitate, știu că sunteți implicată la Mănăstirea Partoș în activități culturale și sociale.

Da, chiar am încheiat Zilele Artei Sacre. Am avut niște invitați speciali, Adrian Mardan, chitarist și cu fiul său, un tânăr foarte talentat, la pian, David Mardan, care a câștigat la 11 ani un concurs în Atlanta și va fi invitat în septembrie la New York. Ăsta e rostul comunității, ca atunci când sunt persoane vulnerabile în grup, între noi, să se știe, îi ajutăm cu ce putem. Acolo ajutăm fie persoane vulnerabile, că-s bătrâni, că-s copii care nu au acces la educație. În general, prin asociația Semper Agape de la Partoș, aflăm de anumite cazuri sociale.

Cum vi se pare paradoxul acesta: este o criză financiară destul de mare și totuși avioanele sunt pline, oamenii pleacă în număr foarte mare în concediu?

A crescut numărul celor care câștigă bine. Sunt două aspecte pe care le văd eu. O dată sunt mulți care câștigă destul de bine, salariile au tot crescut, sunt slujbe stabile. Avem și noi o anumită vârstă. Cred că nu mai suntem foarte mulți dintre noi la partea de jos a piramidei necesităților. Părinții noștri au muncit sau noi muncim și facem case, avem case, avem mașini. Generația următoare nu o mai ia de la zero, nu mai trebuie să se lupte. Atunci deja tu nu mai trebuie să aduni ca părinții noștri să-ți faci o casă, să-ți faci un rol, să-ți găsești un serviciu, să ai acces la educație. Și ai și bani și dorința de a călători Lumea s-a deschis după anul 1990. Am văzut avantajele și cât de mult te educi și cât de mult te schimbi și cât de multă bucurie îți furnizezi printr-o călătorie.

Să știți că am observat după pandemie că s-a schimbat ceva și cred că și asta este unul dintre motive. În pandemie am văzut cu toții că ai casă, ai haine pe care nu le mai folosești în dulap, avem mașini multe în fața casei și așa mai departe. Și stăteam tot în casă și ne uitam pe unde am fost, ce am mâncat, ce muzică faină, ce oameni faini am întâlnit. Și ți-ai dat seama că de fapt cam cu asta rămâi. Eu sunt sigură că în anii aia doi, trei de pandemie, de război, și-au schimbat un pic perspectiva și au zis: Doamne ajută-mă și dacă scap și eu și cei din familia mea și prietenii o să pun focus pe altceva. În al doilea rând, cred că este și partea de necesitate, nu mai e o fudulie și de wow ce fain ar fi să călătoresc.

Viața e atât de stresantă, trăim totuși într-un vârtej din ăsta, într-o nebunie pe care dacă nu-l oprești din când în când, nu se mai fac vacanțe acelea lungi, cum era pe vremea părinților noștri. Te duceai vara la mare, îți luai o vacanță de două săptămâni și aia era vacanța. Dacă ați observat, dacă nu te duci, de asta și moda asta cu city break-urile, dacă nu te duci la două-trei luni să faci o pauză, să ieși undeva și să știi că OK, acum mi-am mai rezervat peste trei luni să mă duc. Poate să fie o ieșire la Dunăre de o zi cu un grup mișto și să mănânci un pește și să bei un vin pe malul Dunării. Deci nu trebuie să fie ieșiri costisitoare. Sau să te duci pe Via Transilvanica cu un grup de prieteni. Adică nu e vorba de bani, ci este vorba de mentalitate, de mod de a trăi. Și cred că asta s-a schimbat, s-a schimbat în primul rând mentalitatea. Sigur că sunt și persoane cu probleme materiale, dar fac eforturi și dacă nu pot ei să călătorească își trimit copiii sau adună un an de zile și-și pun niște bănuți de-o parte și se duc și ei undeva Adică depinde ce-ți dorești.

Ce sfaturi ați avea pentru tinerii care sunt la început de drum și doresc să-și aleagă o carieră? De ce anume ar trebui să țină cont?

În primul rând îi sfătuiesc să înceapă cât mai repede. Adică noi, de exemplu, la Liceul Pedagogic, am terminat la 18 ani, am primit post în Timișoara, dar am fost foarte bine instruiți în Liceul Pedagogic, de la metodica predării tuturor disciplinelor: română, matematică, educație fizică și sport, muzică și așa mai departe, până și la partea aceasta de după școală cum fac o ședință cu părinții, cum fac o excursie școlară, o tabără și așa mai departe. Astfel, la 18 ani am fost foarte stăpână pe meserie. Nu mi-a fost greu defel să iau o clasă. Am făcut foarte multă teorie, dar și practică în liceu. Aceeași chestie le recomand tinerilor. Să nu aștepte să termine o facultate și după mai fac încă un master. Nu, nu, nu, începe cât mai repede! Și eu chiar aplic lucrul acesta. Mi-am păstrat câteva ore, am avut anul acesta la Liceul Economic tot pe turism și la Emanuil Ungureanu în pandemie. Am luat o clasa XI-a în care am predat activitatea agenției de turism. Făceam teorie, am avut după aceea firmă de exercițiu și apoi au făcut și practică la noi la agenție. Am luat-o special ca să îmi pregătesc angajați că mi-am dat seama că după pandemie și după ce ți-au plecat oamenii va fi o criză personal major în domeniul serviciilor și în domeniul turismului în mod special. Deci asta recomand și asta cred că e foarte important indiferent că doresc să fie medici, avocați. Să se ducă vara să lucreze, de la 16 ani, să vadă despre ce-i vorba, s-ar putea să aibă surpriza că nu se mai duc la facultățile respective.

Dacă și tu ai o profesie a cărei poveste merită împărtășită și care îi poate inspira pe alții, scrie-ne! Tion și Agenda așteaptă mesajul tău pe redactie@tion.ro.