Marius Balo s-a stabilit în țara asiatică în anul 2010, după ce și-a piedut mama. A fost profesor la Renmin University Beijing şi expert străin în cadrul Grupului de Tehnologie şi Educaţie XinDongFang (New Oriental) Beijing.

Cum ați ales meseria de profesor?

Eu sunt absolvent al Seminarului Teologic Ortodox de la Cluj și apoi al Institutului Teologic Ortodox „Sfântul Vladimir” din Statele Unite ale Americii. Am continuat studiile de teologie după cei cinci ani de liceu în Cluj la această școală de teologie ortodoxă din New York din 2001 până în 2004. De acolo am revenit cu diploma de „master of divinity”, masterat în divinitate, echivalentul licenței de teologie la noi.

De ce ați decis să vă mutați în China?

Am decis să plec în China la câțiva ani după ce am revenit în țară. Eu am revenit după ce am absolvit studiile din Statele Unite pentru că se îmbolnăvise mama mea. Eu rămăsesem doar cu mama de mic copil, tatăl meu trecuse în lumea de dincolo de zare pe când aveam doar zece ani și mama a fost pentru mine și mamă și tată, și frate și soră, iar în momentul în care am aflat că s-a îmbolnăvit, bineînțeles că m-am întors imediat acasă. Mama suferea de o boală necruțătoare, descoperită foarte târziu, însă cu toate acestea am petrecut aproape doi ani împreună, timp în care ne-am apropiat cu adevărat. În momentul în care mama s-a alăturat celor din neamul nostru care trecuseră în lumea de dincolo, am avut un moment de răzvrătire față de Dumnezeu. N-am mai făcut nimic din ceea ce făcusem până atunci. N-am mai mers la biserică, nu m-am mai rugat, am luat-o exact în direcția opusă. Și așa am ajuns în China, din dorința de a pleca de acasă. Am mers la un prieten din copilărie stabilit acolo și am găsit exact ceea ce căutam: un loc în care nu există Dumnezeu. Aveam impresia că Dumnezeu părăsise acea țară cu mult timp în urmă, nu există biserici, oamenii nu se roagă și am zis: aici e de mine. Am rămas acolo, într-un loc unde nu mă știa nimeni, puteam să continui stilul acesta de viață hedonist pe care-l începusem după moartea mamei mele.

Totul era bine, totul era perfect atâta timp cât eu eram împlinit, indiferent de ce sau pe cine lăsăm în urma mea, atâta timp cât eu eram satisfăcut, totul era perfect pentru accentele mele narcisiste. Iar în China am găsit exact ceea ce am căutat, un loc în care nu mă cunoștea nimeni, eram privit cu foarte multă afecțiune, fiind foarte puțini străini, toți oamenii voiau să ne împrietenim, să învețe engleză de la mine. Ca profesor de engleză cu diplomă din Statele Unite mi-am găsit imediat de lucru. Și așa am petrecut următorii patru ani.

Ați devenit cunoscut când ați fost arestat în țara asiatică. De fapt, ce s-a întâmplat?

După cei patru ani am fost arestat. Ce se întâmplase? Chiar în ziua în care am ajuns în China am cunoscut un român care trăia de mulți ani acolo, era căsătorit cu o chinezoiacă și lucra la o o instituție bancară care oferea credite. Îl angajaseră pentru că era străin și era foarte important să aibă un străin în firma lor. Este un lucru valabil pentru toate firmele chinezești, care caută să aibă mereu angajați străini pentru imagine. Principiul era: dacă avem un străin sau mai mulți străini care lucrează în firma noastră suntem cu atât mai mai importanți și mai serioși. Iar prin el am ajuns și eu în sfera acestei firme.

Mergeam o dată pe lună și asistam la ceremonia semnării contractelor de împrumut. După patru ani, într-o dimineață am fost arestat, românul plecase între timp, rămăsesem doar eu și un cetățean britanic. Am fost ridicat și dus la sediul miliției economice și acolo am aflat că cineva făcuse o plângere, i se refuzase creditul, dar, în același timp, nici nu își primise înapoi comisioanele pe care le plătise în momentul semnării contractelor.

Deci, omul a semnat un contract de împrumut, iar când a venit momentul să-i fie transferați banii în cont s-a motivat că există neregularități, nu și-a primit banii și în același timp nu și-a primit nici comisioanele pe care le plătise în momentul semnării contractului și aceasta a fost considerată fraudă. Clientul a făcut o plângere, s-au descoperit mai multe astfel de cazuri și am fost arestați cu toții. Eu și englezul eram singurii străini din firma respectivă, iar după 24 de ore de interogatorii, cu toate că noi aveam îndatoriri identice în acea firmă, englezul a fost eliberat, iar eu am fost arestat. Ei ne-au spus de la bun început: știm că voi nu ați avut cunoștință. Nici nu am avut. Veneam o dată pe lună, stăteam câteva ore, nu vorbeam limba chineză, dar cu toate acestea englezul, colegul meu, a fost eliberat, iar eu am fost arestat și a urmat o perioadă de opt ani. În primii doi ani am așteptat să fiu judecat și condamnat, după care am stat șase ani în temnița din Shanghai.

Mi-a luat mult timp să ajung la anumite concluzii. Sunt liber de aproape trei ani și doar acum reușesc să fac anumite conexiuni, să înțeleg anumite aspecte, așa cum v-am spus și mai devreme latura aceasta narcisistă pe care pe care o aveam m-a dus practic acolo, asociată cu egoismul și cu lăcomia și cu multe alte hibe pe care le aveam. Cred că pentru persoanele care suferă de anumite trăsături narcisiste, temnița poate fi singurul medicament. Cel puțin în cazul meu, acest lucru s-a dovedit a fi oarecum benefic pentru că odată aruncat în temniță ești confruntat cu realitatea, nu mai trăiești în acel vis în care tu ești centrul Pământului, în jurul tău se învârt toate și tu ești singura persoană importantă. Lipsa de empatie a fost, de asemenea, o componentă a vieții mele, însă, odată ajuns acolo forțat într-o viață de suferință, aceste atribute ale narcisismului oarecum se anulează. Și atunci, pentru prima oară, cel puțin așa a fost în cazul meu, am putut să privesc lucrurile în realitatea lor, în modul în care existau cu adevărat.

Cum ați descrie cei opt ani petrecuți într-o închisoare chineză? Cât de profund v-a marcat experiența detenției?

Primii doi au fost anii cei mai grei în care n-am putut să contactez pe nimeni, să sun pe nimeni, să scriu nimănui, am așteptat pur și simplu doi ani cu sabia deasupra capului neștiind dacă a doua zi urma să fie eliberat sau să fiu condamnat la moarte. Se aplică pedeapsa cu moartea și cazurilor financiare. După ce am fost condamnat la opt ani de închisoare în urma a două mărturii date de două persoane din firma respectivă, care declarau că străinul știa despre fraudă, am făcut apel pentru că dacă făceai apel, trebuia să aștepți din nou în colivia aceea în care fusesem deja ținut doi ani. Nu știam cât va mai trebui să aștept. Simțeam că dacă mai stau o singură zi acolo, voi sfârși tragic. Timp de doi ani nu am vorbit cu nimeni, eram înconjurat de 12 oameni în colivia de 12 metri pătrați în care eram ținut, dar erau cetățeni chinezi care nu vorbeau engleză. Foarte rar s-a întâmplat să fie oameni cu care să pot schimba câteva cuvinte. În doi ani, singura persoană cu care am vorbit a fost a fost Dumnezeu și vedeam undeva pe un gemuleț din spatele coliviei, un vârf de copac, niște frunze, acela era prietenul meu. Mă uitam cu jind la el și îi spuneam: copacule, ce bine de tine că ești liber, uită-te la mine, bucură-te de libertatea ta, de viață.

Apoi, după cei doi ani, n-am făcut apel pentru că întâlnisem un australian care aștepta deja acolo de zece ani să fie condamnat și mi-a fost teamă că voi avea și eu soarta lu dacă voi face apel. Nu exista nicio lege care să reglementeze cât timp poți fi ținut acolo. Erai ținut atât timp cât doreau anchetatorii. Apoi am ajuns la închisoare, unde lucrurile s-au îmbunătățit oarecum pentru că am întâlnit aproape 300 de oameni ținuți laolaltă într-o clădire din complexul penitenciar în care eram ținuți, oameni cu care am putut să vorbesc.

Cu unii dintre ei m-am împrietenit, am găsit și cărți acolo, ceea ce a fost un lucru extraordinar. Erau aproape 3.000 de cărți aruncate pe niște rafturi rămase de la cei care pătimiseră acolo înaintea mea și m-am apucat de citit, acesta a fost lucrul care m-a salvat. Am avut această armă de a rezista asaltului aceluia mental în care erai pus la lucru de dimineața până seara, muncă forțată. Făceam multe din produsele pe care noi le regăsim în malluri și în magazine: încălțăminte, îmbrăcăminte, cosmetice, calculatoare, toate ne-au cam trecut prin mâini acolo, în cei șase ani de temniță. Dar am rezistat cu ajutorul cărților. Am citit cât am putut de mult, mai ales noaptea, când era timp liber. Mă ascundeam pentru că era strict interzis să fii găsit treaz, trebuia să dormi ca să fii apt de muncă a doua zi. Dar eu mă ascundeam în spatele păturicii roz, numele cărții pe care am scris-o și în care povestesc ceea ce am trăit acolo. Îmi ascundeam cartea și citeam în timpul nopții. După cei opt ani, a urmat bucuria eliberării.

Ați ieșit din închisoare și ați nimerit în lockdownul provocat de pandemia de Covid. Ce v-a ținut pe linia de plutire?

Ce m-a ținut pe linia de plutire în toți anii aceia de încercare a fost această moștenire teologică pe care am avut-o și nădejdea că Dumnezeu a îngăduit această experiență cu un scop. Și, după cum știm, scopul lui Dumnezeu este întotdeauna bun, deci am avut această nădejde că va ieși un lucru bun din experiența aceasta și, într-adevăr, după ce am revenit în țară, am început să observ acest lucru aproape imediat.

Ați lansat cartea „Păturica roz”. Ce emoții trăiesc cei care vă citesc volumul?

La doar două săptămâni de când am ajuns în România, am fost contactat de Doina Ruști, o scriitoare din București, care mi-a propus să scriu o carte cu experiența acelor ani. Și așa s-a născut „Păturica roz”, un roman autobiografic, confesiv, în care relatez ceea ce s-a întâmplat în anii aceia. Mai mult decât atât, încerc să fac anumite conexiuni și cu alte episoade, cu alte momente din viața mea, deoarece acesta a fost unul dintre lucrurile pe care le-am înțeles atunci: faptul că tot ceea ce se întâmplă în viața noastră este conectat, nu se întâmplă nimic din voia soartei sau la întâmplare. Totul are un sens și un scop pentru fiecare. Există un scop pentru fiecare lucru.

Multe dintre persoanele care au citit cartea, s-au identificat cu anumite părți din ea. De multe ori spun acest lucru, că suntem mai asemănători decât vrem să recunoaștem. Au fost oameni care mi-au scris și mi-au spus că au avut trăiri foarte intense, că descriu o paletă largă de sentimente în această carte. Este sentimentul însingurării, al tristeții, al omului care a ajuns în locul acela ca urmare a propriilor lui decizii. Am mai relatat trăiri din copilărie, din perioada petrecută în Statele Unite, din perioada de după eliberare, perioada petrecută în China. Toate se împletesc într-un fir narativ care încearcă să arate exact asta, că tot ceea ce se întâmplă în viața noastră, pentru fiecare acțiune există și o reacțiune, pentru fiecare lucru există și o consecință.

De ce anume ar trebui să țină cont un tânăr când își alege viitoarea meserie?

Cred că este foarte important să așezăm o emfază și pe perioada de studii de dinainte de a alege o meserie. Este foarte important să avem și o pregătire adecvată și vreau să-i încurajez pe toți tinerii să ia în considerare posibilitatea de a călători, de a studia în străinătate. Pentru mine, cei trei ani pe care i-am petrecut în Statele Unite au fost cea mai rodnică perioadă a vieții mele, în care mintea mea s-a deschis înspre lucruri de care nici nu știam că există deoarece fiind obișnuit cu un sistem de învățământ am fost forțat să mă adaptez unui altuia, care era în multe privințe complet diferit față de tot ceea ce știam și învățasem și tot ceea ce credeam că trebuie să fie.

Așadar, cred că este foarte important acest aspect al educației și al studiului într-un alt sistem față de cel în care noi ne-am format. Poate să fie undeva în Europa, poate să fie în Statele Unite, în Australia, Marea Britanie, în Canada, oriunde într-o altă țară, într-o altă mentalitate, într-un alt sistem. Și apoi, bineînțeles, având această experiență a ambelor sisteme de învățământ, mintea noastră va începe să funcționeze pe coordonate neașteptate, va începe să preia elemente dintr-un sistem și să le ajusteze în celălalt. Mintea noastră se va structura și vom putea să avem mereu această gândire critică. Vom putea să avem mereu o părere informată, să fim pregătiți pentru orice încercări vor veni, indiferent de societatea în care vom alege să trăim.

Dacă și tu ai o profesie a cărei poveste merită împărtășită și care îi poate inspira pe alții, scrie-ne! Tion și Agenda așteaptă mesajul tău pe redactie@tion.ro.