Maria Slapansky se ocupă de mai bine de 20 de ani de copii în plasament și spune că a renunțat chiar și la propria afacere pentru a deveni asistent maternal. Maria Slapansky a crescut cei 13 copii luați în plasament, de la trei luni până la vârsta majoratului, și spune că, la final, când s-a despărțit de ei, a avut încredere că se pot descurca. Totul a început de la un mesaj pe care l-a văzut pe un afiș în tramvai, înainte de Paști…

De unde a început totul și cum ați decis că vreți să fiți părinte pentru mai mulți copii?

Am văzut în tramvai un anunț „Casa de copii nu e acasă”. Era înainte de Paști. Am venit aici, la Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului (DGASPC) Timiș și am spus că vreau să iau un copil de Paști, o fetiță, și am întrebat ce trebuie să fac – erau o mulțime de formalități și acte. Am spus fetiță pentru că eram cu gândul la fetița mea, care a murit la cinci zile după naștere, după cinci ani de dorințe de a avea copii. În final, cei de la DGASPC mi-au spus că mergem la Centrul Lugoj, care era în curs de desființare. Fetița mai avea o soră și le-am luat pe amândouă. Pe drum am văzut că se scărpinau amândouă și m-am dus la Pădurea Verde la medic, aveau unele afecțiuni care s-au rezolvat între timp. Nu am putut să le duc înapoi pentru că mi se rupea sufletul, aveam un apartament gol la parter și le-am dus acolo, le-am tratat… și așa am început și de atunci mereu seara mă gândeam la ele când mă puneam în pat și câți copii sunt în situația lor, rupți de realitate și ce aș putea face. Am venit din nou la Direcție și mi-au spus că pot începe un curs de asistent maternal gratuit, dar că nu mai pot lucra în altă parte. Aveam firmă în Germania și nu puteam închide. Am făcut cursul și în noiembrie, acum 22 de ani, am vrut să iau o altă fetiță, așa că am închis firma și am vândut tot, pentru că eram convinsă că dacă intru în asta nu mai pot să mă ocup de altceva. Eu făcusem și postliceală de asistent social și psihologie-sociologie și Dreptul și masterul le-am făcut după ce am luat copii acasă. Am trecut prin atâtea cu 13 copii, în 22 de ani… Nu am făcut pasul spre adopție pentru că toți deja erau mărișori.

Cum s-au descurcat acești copii mai departe?

Am luat o fetiță, tot din Lugoj, iar pe ea, după șase luni, o duceam la engleză, alături de o altă fetiță luată de mine, și făceam matematică cu ele, erau extrem de istețe. Apoi am mai luat o fetiță de la Recaș, înainte de a începe clasa a VIII-a, dar ea făcea școala ajutătoare, deci nivelul era de clasa a IV-a, și era cu handicap. A fost transferată la Timișoara, la un centru școlar, unde nimeni până la ea nu a dat examen de Capacitate. M-am dus la director, la Inspectoratul Școlar, și mi-au spus că nu se poate, așa că m-am dus a doua zi cu trenul la Ministerul Educației, cu două zile înainte de terminarea perioadei de înscrieri. Am prezentat problema și am spus că ori se rezolvă problema pentru un copil de romi instituționalizat, ori dau în judecată și școala și Ministerul și Inspectoratul. Era o discriminare să iei dreptul copilului de a încerca. Trebuia să găsesc o școală care să o primească să dea examenul – așa a fost tratată problema și a luat examenul. Nu am înscris-o la liceu, am dat-o la profesională la Liceul Economic să învețe o meserie, cu posibilitatea să dea examene de diferență când termină. Visul ei era să ajungă în Danemarca, să învețe daneză și în prezent este acolo, a obținut atestat de limbă și a făcut patru ani de pedagogie aici pentru că lucra la o grădiniță și avea nevoie. Acum e căsătorită și are copil. Primul meu copil este în Anglia și lucrează, o altă fată luată de la postliceala de electricieni, după ce intrase cu 5, care a terminat facultatea cu bursă de merit și master la stat, la buget, avea doar 10. Acum am un băiat de 13 ani, care va avea concurs pentru atestat Cambridge. El era aproape repetent, apoi a terminat a VIII-a cu 9,4… La toți le-am plătit școala de șoferi și au luat din prima; unei fete i-am dat și mașina mea să plece cu ea. Înainte de băiatul pe care-l am acum în plasament am avut un bebeluș, care era abandonat în zona Dacia, era în pandemie. Am zis să o văd, prin geam. Avea trei luni și mi-a zâmbit, de parcă tot întindea mâinile. Nu am dormit toată noaptea și am luat-o la mine, i-am făcut certificat de naștere la primărie, a fost adoptată într-o familie. Mereu le port de grijă și mă interesez de prieteni și familiile unde merg, chiar dacă pentru ei nu las să se știe asta.

Câți copii au plecat de la dumneavoastră pe picioarele lor și care a fost sentimentul când „și-au luat zborul”?

Am convingerea că oricare dintre cei care au plecat de la mine, dacă pleacă și în Afganistan se descurcă. Le-am dus în afară, le-am făcut pașapoarte ca să vadă locuri noi în vacanțe, în weekend plecam la munte și la mare și le luam cu mine prin țară. Nu există o meserie care să-ți aducă satisfacții mai mari nici dacă ai propria firmă și ești miliardar. Este o meserie de suflet. Am avut noroc și cu soțul meu, care nu s-a opus, iar fiul meu a spus să fac cum cred eu. În plus, aveam o casă și multe camere. Nu i-am ținut izolați. Am avut 12 fete și mi-am făcut acte pentru asociație să-mi fac casă de copii, dar nu ajunge timpul nici dacă ar fi 48 de ore într-o zi. Este nevoie de afecțiune și de comunicare. Au avut nevoie să învețe tot timpul. Îi luam cu mine la bucătărie când făceam mâncare, le puneam să taie legume să învețe și le-am lăsat să facă singure. Pentru băiatul pe care îl am acum aș vrea ca Revelionul să-l petreacă cu un prieten, nu cu mine și soțul. El la început era mai reticent și stătea singur și la școală, acum merge la film cu colegii și la pizza, se plimbă… Satisfacțiile apar după ani de zile, inclusiv faptul că mănâncă frumos la masă, educația aceasta de 7 ani de acasă. Când au plecat de la mine s-au descurcat oriunde. Un copil de 18 ani ieșit din plasament nu cred că iese la fel. Copiii mei au plecat de la mine pregătiți…

Cum trebuie să fie un asistent maternal, ce calități trebuie să aibă?

Cred că cel mai mult, pe lângă calități și studii, trebuie să fie om în primul rând, să aibă suflet, să se pună în locul copiilor și eu tot timpul am căutat să văd ce își doresc: un telefon, să conducă… și să fie motivați de acest lucru dacă își doresc cu adevărat. Sunt foarte mândră de ei. Masterul l-am făcut la 45 de ani pe Consiliere psihologică, noaptea stăteam să le fac conspecte. M-am înscris și la un doctorat, la Medicină, era o temă Relații internaționale și asistență socială, ceva ce mă interesa, dar a intervenit ceva la fete și am renunțat. O altă „maternală” de lângă mine scotea copilul cu handicap pe casa scării și îl ținea toată ziua acolo să nu facă mizerie. Nu poți așa… trebuie să nu fii om. Tot la o „maternală” în apropierea mea, aceasta făcuse un bol cu cartofi prăjiți și pulpe și avea o fetiță de 6 ani în plasament și dorea să mănânce și o certa – că ciorba de o zi în urmă cine o mănâncă. Am luat-o la mine și i-am făcut în acea seară un bol cu cartofi prăjiți și carne și am rugat-o să mănânce până se satură. Eu nu pot înțelege astfel de situații. Am considerat mereu că acești copii au mai multă nevoie de atenție și căldură. Nu este vorba nici despre bani – cei care vor doar să facă vechime în muncă mai bine să nu facă asta, mai bine să nu urmeze cariera de asistent maternal…

Ce situații dificile ați întâmpinat ca asistent maternal? Cum sunt văzuți acești copii?

Aveam două fete care erau de etnie romă și ieșeau să se joace, iar copiii de la bloc nu se jucau cu ele, veneau plângând acasă. Atunci am mers la fiecare copil de la bloc acasă și am vorbit cu ei și le-am explicat că și ele sunt tot copii ca și ei și să se pună în locul lor. De atunci nu am mai avut probleme. Cu fiecare aproape am avut problema asta. Eu vorbeam cu profesorii că ceilalți copii nu trebuie să știe că ei au o astfel de situație, nu era din vina lor. Am avut o fată la profesionala de coafură-frizerie care stătea singură și am fost cu o adeverință la direcțiune; am fost să o văd fără să știe, stătea singură într-un colț. Am discutat cu cei de la școală și s-a integrat în final. Am avut și dezamăgiri și a fost și vina mea, poate, pentru că înainte să iei copii trebuie să ai întâlniri cu ei. Ori timpul e limitat și nu-ți dai seama și „maternalul” care vrea să scape de ei nu-ți spune asta. Dezamăgiri am avut legate de o fată care pleca dimineața la școală și mă suna diriginta la 10 că a fugit și când venea acasă îmi spunea că lua tramvaiul invers. Mi-a furat și din poșetă, de la ruj la bani. Am mers cu ea la psiholog și psihiatru să-i dau de capăt, dar am renunțat, o influența și pe cealaltă fată pe care o aveam… nu voiam nici discuții cu familia și mă puteam aștepta la orice. În rest a fost extraordinar. Am avut și sărbători pline când aveam 4 copii deodată. Acum fiecare este cu familia lui, iar asta mă bucură, mai ales când mă sună și îmi zic că sunt bine…

Dacă și tu ai o profesie a cărei poveste merită împărtășită și care îi poate inspira pe alții, scrie-ne! Tion și Agenda așteaptă mesajul tău pe redactie@tion.ro.