Pe scurt, Ștefan Costea s-a născut în Bălcești, județul Vâlcea, dar a crescut în Uricani, județul Hunedoara, urmând apoi liceul la Lupeni. A terminat Facultatea de Medicină Generală a Universității de Medicină și Farmacie „Victor Babeș” din Timișoara, fiind în prezent medic ortoped pediatru, în anul cinci din șase de rezidențiat. Faptul că s-a plimbat destul de mult în viața lui, dar și anumite evenimente nu foarte fericite l-au dezvoltat fizic și emoțional, astfel încât a decis să devină medic și să ajute oamenii la rândul său. Tot el are și câteva recomandări pe care le consideră, la modul general, foarte importante pentru o sănătate fizică și mintală bună.

Poți să ne spui de ce ai ales specializarea ortopedie pediatrică?

Specializarea aceasta implică mult mai multe veleități. Nu ești doar medic, ești și psiholog, uneori faci și pe brancardierul și asistentul. Sigur, nu despre asta e vorba. În general, ortopedia implică cunoștințe despre fizică, mecanică. Licența mea a fost despre criptorhidia la copil. Spiritul necesar pentru această meserie mi-a fost insuflat, ca mentor, și de către cea cu care mi-a făcut licența, doamna doctor Stănciulescu, medicul specialist ortoped și chirurg pediatru. Acest mentor al meu a fost un om care mi-a insuflat cum să mă comport în fața unui copil, cum să văd de fapt problema și soluția, înainte de a vedea limbajul corporal al copilului. Este o specializare grea, dar foarte frumoasă, în care vindecarea este dramatică de multe ori, nu este ca la adulți. Un copil se vindecă în jumătate din timpul cât i-ar lua unui adult.

Este mai greu să lucrezi cu copiii decât cu adulții?

Nu neapărat. Te poți „coborî” la mintea unui copil destul de ușor. Este mai greu de lucrat cu aparținătorii.

Pe partea de tratament, tehnic, sunt mari diferențe între ortopedia clasică și cea pentru copii?

Nu, nu sunt foarte mari, dar trebuie să ai în vedere cartilajul de creștere la copil. Asta este marea diferență între un adult și un copil. Dacă lezezi cartilajul de creștere poți să ai scurtări de membre sau alte deficiențe de rotație și așa mai departe, destul de grave.

Care ar fi cele mai comune situații cu care vă confruntați?

În general, patologii care implică traumatismul. Fracturile provocate de traumatisme. Copiii cad mai ales vara, când se dau cu tot ce înseamnă roți, de la biciclete la trotinete, skateboarduri și așa mai departe.

Cum pot fi prevenite aceste leziuni?

În primul rând, la copii în special, dar și în cazul adulților, problemele apar în situațiile care implică nu neapărat o stare de neatenție, ci mai degrabă o stare de relaxare continuă, în care copiii nesupravegheați pot să se rănească sau chiar să aibă diferite traumatisme mai grave. Cum pot fi prevenite? Bineînțeles, la copii, supraveghindu-i, educându-i, învățându-i ce se poate întâmpla. Dar poate și lăsându-i să se comportă mai liber. Un copil sănătos este, până la urmă, un copil foarte activ. Și adulții poate ar trebui pe alocuri să „caște ochii”, să fie conștienți de repercusiuni; sunt siguri că s-au întâlnit cu situații traumatice la viața lor.

Există o alimentație potrivită pentru a fi mai rezistent în fața acestor probleme?

Da. Există studii în care au luat bucăți de os din scheletul gladiatorilor romani, care arătau o concentrație mare în oase de stronțiu, calciu, potasiu, magneziu și alte minerale și vitamine mai importante în mineralizarea osului, în metabolismul osului. Ca alimente ar fi linte, soia, ciuperci. Ciupercile – și în general legumele lăsate la soare, puțin uscate, își măresc concentrația de vitamine și minerale, dar în special de vitamina D. Pentru ligamente, ai avea nevoie de aminoacizi, acid hialuronic în diferite concentrații pe care le poți lua din legume și fructe, mai puțin carne.

Ca sursă de calciu, nu este important și laptele?

Laptele de astăzi nu este neapărat atât de sănătos. Laptele de vacă nu este neapărat bun pentru cineva trecut de vârsta de 5 ani, deoarece conține hormoni, poate chiar și alte substanțe, cum ar fi antibiotice sau suplimente care „îmbunătățesc” organismul vacii, dar care pot influența consumatorul. Uneori hormonii aceștia pot hrăni celulele canceroase sau precanceroase, celulele „zombie”, care nu sunt neapărat sănătoase, expulzează contaminatori ai altor celule.

Există pe partea de ortopedie și afecțiuni cronice cu care vă întâlniți?

Nu neapărat. Afecțiunile cronice pot fi repercusiunea unor fracturi iterative, ale unor fracturi care nu au fost tratate neapărat corect și, prin urmare, încerci să faci ce poți mai bine cu pacientul în starea în care s-a prezentat la spital. Dar se pot întâlni și fracturi de os patologic; la copii acest lucru se întâmplă destul de rar.

De ce investigații vă folosiți?

Din punct de vedere acut există radiografia. Atunci când se prezintă un pacient cu o fractură destul de simplă, inițial se face o radiografie. Dacă este ceva mai complex, se poate face un CT – computer tomograf – sau un RMN. Nu cred că există pe lumea asta cineva care nu și-a fracturat sau luxat vreodată ceva sau care nu a avut vreo traumă la un moment dat.

Vă confruntați și alte probleme, cum ar fi cele de ligamente, la copii?

Foarte rar apar astfel de probleme la copii. Copilul are un organism elastic. Culmea, și o fractură în viața infantilă se vindecă mult mai bine și osul recapătă proprietăți mecanice mai bune. La noi, trauma este principala problemă. Există totșu boli mai rare care afectează osul, cum ar fi cancerul osos, diferite limfoame. Acestea apar nu numai la copii, ci și la adulți. După fracturi, pe locul doi ar veni luxațiile, după care ar fi entorse, contuzii în general, dar toate produsele unor impacte.

Care este, în medie, perioada de convalescență la asemenea accidente?

La copii, perioada de convalescență la membrele superioare este, în general, de patru săptămâni de imobilizare ghipsată, după care poate urma – dacă sunt lezări nervoase sau vasculare, dar de obicei nu se întâmplă – o perioadă de fiziokinetoterapie. La membrele inferioare, perioada de convalescență și imobilizare ghipsată poate dura între 4 și 6 săptămâni, uneori chiar și mai mult, dar nu mai mult de 8 săptămâni, după care, la fel, poate fi urmată de o perioadă destul de îndelungată de fiziokinetoterapie, poate chiar de 6 luni, depinde de cât de gravă este fractura sau patologia ortopedică.

Cât timp stau pacienții în spital și cât stau în convalescență acasă?

Pacienții nu-și petrec foarte mult timp în spital, în general între 48 și 72 de ore, cam asta este media.

Lucrând cu copiii, mă gândesc că există și momente emoționale. Ne poți spune unul care te-a marcat?

Cred că cel mai marcant eveniment a fost atunci când o fetiță de aproximativ doi ani și-a introdus mâna într-un blender. Mâna ei era arăta… foarte urât. Era aproape de amputație. Dar prin voia lui Dumnezeu și prin felul în care s-a abordat situația din punct de vedere sanitar, din punct de vedere ortopedic și emoțional de către domnul doctor Narcis Țepeneu – cu el lucram în perioada respectivă – s-a făcut în așa fel încât funcția mâinii să fie recuperată 100%.

Pe de altă parte, mă gândesc că există și tragedii. Cum treceți voi, ca medici, peste momentele acestea?

Eu, în primul rând, încerc să mă deconectez atunci când ies din spital cât pot de mult. Prin sport, fac sport cu prietena mea, fac sport cu prietenii mei. Sportul este cheia, din punctul meu de vedere. În al doilea rând încerc să meditez, este important să înveți cum să respiri. Sunt unele situații în care sistemul nostru simpatic nu este chiar atât de „simpatic”. Și atunci te domină și pot rezulta situații de atacuri de panică, depresii și alte boli sau stări mintale neplăcute. Cel mai important este să ai o igienă mintală bună, înconjurându-te de oameni care gândesc pozitiv, oameni care fac sport, oameni de la care aici învăța, care au pasiuni aproximativ ca ale tale.

Comunicarea cu părinții sau alți aparținători cum decurge?

Comunicarea cu părinții sau aparținătorii nu este foarte facilă. Nu vreau să zic că este neapărat dificilă, dar uneori sunt situații în care oamenii nu înțeleg ceea ce le explici și atunci trebuie încerci să îi faci să înțeleagă. Mulți nu acceptă neapărat din prima, dar bineînțeles că nu au cum să fie tratați altfel decât foarte bine, iar 99% din pacienți sunt recuperați în proporție de 100%.

Care ar fi situațiile în care pacientul nu se recuperează?

Există foarte puțin cazuri în care nu se recuperează 100%. De exemplu, există așa numitul „sindrom de compartiment”. Eu l-am întâlnit o singură dată de când lucrez în spital. Este vorba despre situații în care compartimentele musculare sunt lezate din punct de vedere vascular și nervos, pentru că se produce o inundație care pune presiune pe restul vascularizației musculaturii și, atunci, practic se ajunge la ischemie, adică moartea vasculară a țesutului respectiv. În principiu, aceasta se tratează prin fasciotomie.

Există și situații mai speciale, în care riscurile sunt mai mari?

Da. Uneori întâlnim și fracturi deschise. Cel mai important este să verifici imobilizarea. Copilul vine de obicei imobilizat, cu o imobilizare ghipsată sau atele din trusa medicală de prim ajutor. Tu trebuie în primul rând să desfaci acea imobilizare pentru că s-ar putea să fie o factură deschisă punctiformă, care să lezeze vascular. Verificând asta îți poți da seama cum să tratezi pacienții. În primul rând, este foarte important să prevenim infecțiile, trebuie făcută antibioterapia. În doilea rând, trebuie lucrat într-un mediu mai steril față de o fractură mai simplă, „nedeschisă”. Au fost situații în care fragmentul osos pur și simplu a explodat în mai multe bucăți și s-a confecționat altul prin transplant osos autolog – din coastă, din fibulă sau din altă porțiune – și acolo trebuie lucrat și mai steril. Trebuie un vacuum, un aparat care menține o presiune negativă în zona respectivă, care nu lasă organismele anaerobe sau aerobe să pătrundă în mediul respectiv. Cam astea ar fi situațiile cu care ne-am confruntat.

După ce ies din perioada de convalescență, cât de des trebuie să vină copiii la controale ulterioare?

Depinde de fractură. Unele sunt cu deplasare sau angulate, care necesită o intervenție chirurgicală, acestea trebuie urmărite destul de des. Primul control este la o săptămână, în care se face toaleta chimică cu betadină și schimbarea pansamentului, se efectuează o radiografie să vedem dacă formele osoase sunt aliniate, cam atât. Urmează una la trei săptămâni și, după aceea, depinde. Unii fac la încă o lună, dar eu prefer să nu, pentru că e prea din timp. Prefer să fac după două luni, dacă nu sunt alte probleme cu pacientul. Nu este neapărat foarte bine să radiezi copilul degeaba, mai ales dacă este totul în regulă.

Mă gândesc că aveți cazuri mai serioase în care colaborați cu medici și de altă specializare, nu?

Da, sigur. Avem cazuri multidisciplinare în care este implicat și un chirurg pediatru. Ei operează, în general, patologii gastrice sau rupturi de organe. Cu ei lucrăm cel mai mult, dar uneori mai vin colegi și de la chirurgie maxilo-facială, de la ORL, neurochirurgi sau poate chiar și neurologi. Sigur, lucrăm cu multe specializări. Să nu mai zic de anestezie sau terapie intensivă.

Tratamentul chirurgical nu e de primă elecție în specializarea aceasta, trebuie mai mult tratament conservator. Majoritatea patologiilor sunt tratate conservator, nu au nevoie de tratament chirurgical.

Revenind puțin. Ai spus de ce îți place această specializare, dar de ce ai ales în primul rând să fii medic?

Am ales să fiu medic, în primul rând, datorită faptului că am urmat un liceu cu profil de biochimie, Liceul Teoretic din Lupeni. Am vrut încă din clasa a noua să urmez medicina, nu am fost 100% sigur. La 18 ani, în clasa a 11-a, am suferit un accident care m-a determinat să fac această alegere. Din neatenție, am intrat cu un scuter într-o mașină staționată și am suferit mai multe leziuni: fracturi de craniu, de os frontal, de mandibulă, de piramidă nazală, iar un ciob mi-a intrat în coroidă, în ochi. Tratamentul a durat vreo două luni – vorbesc de leziunea de la ochi. Trei-patru luni am stat doar în bandaje. Am suferit și un edem cerebral. Acesta se produce atunci când, datorită unui traumatism, dar nu neapărat, se acumulează lichid de orice natură, care îți apasă pe meninge. Creierul este acoperit de meninge, care are trei straturi. Între ultimul strat și creier s-a acumulat mult sânge, care mi-a apăsat pe creier.
Oarecum un miracol a dus la supraviețuirea mea. Unul dintre medicii care m-au tratat, un neurolog, a fost mai cinic cumva, mai rezervat, și a zis că nu o să supraviețuiesc. Și, totuși, iată-mă astăzi, 13 ani mai târziu: sunt medic. Am ales să fac asta, am ales să mă răsplătesc pe mine, dar și pe Dumnezeu. Prin asta am decis să ajut eu oamenii la rândul meu.

La modul general, care ar fi recomandările tale pentru un mod de viață sănătos?

Oricine poate trăi, să spunem, până la 100 de ani, dar trebuie urmat un stil de viață sănătos. Cercetările sugerează că structura noastră genetică este răspunzătoare doar 20-30% de longevitatea noastră. Nu există vitamine sau medicamente care să garanteze o viață mai lungă, ci, pur și simplu, este nevoie de practici consecvente și sănătoase de-a lungul a mulți ani.

În primul rând, o dietă sănătoasă. Ceea ce mănânci în fiecare zi joacă un rol important. Sănătatea fizică și mintală necesită o dietă echilibrată, bogată în legume și proteine slabe, adică minimum cinci legume și fructe pe zi, de culori diferite. Trebuie evitate alimentele procesate, care adesea sunt bogate în zahăr adăugat, grăsimi saturate și sodiu. Totuși, dieta nu înseamnă doar să mănânci alimentele potrivite, ci și să știi cât de mult să mănânci.
Sunt la fel de importante și exercițiile fizice și sportul. Nu trebuie să mergi în sala de fitness sau să te antrenezi pentru un maraton, dar exercițiile fizice ușoare, consecvente, sunt un mod bun de a începe. În mod special mersul pe jos, plimbarea cu bicicleta, înotul și dansul. Trebuie gestionat și stresul. Puțin stres este inevitabil, face parte din viața noastră, iar în doze mici poate fi benefic. Cel mai important este să înveți să îl gestionezi. De exemplu, prin meditație, yoga, exerciții de respirație, citind o carte, plimbări sau drumeții. Trebuie și să îți ții și mintea activă.

Din nou foarte important: nu fuma! Nu numai că fumatul provoacă boli de inimă și plămâni, dar accelerează și îmbătrânirea, în special pentru piele. Există studii care arată că renunțarea la fumat chiar și la vârsta de 54 de ani reduce șansele de a muri prematur din cauza unei boli legate de fumat cu două treimi.

Nu trebuie neglijată nici odihna. Mai puțin de cinci ore de somn pe noapte poate duce la probleme majore de sănătate: hipertensiune arterială, boli de inimă, diabet, obezitate și cancer. Majoritatea adulților au nevoie de șapte până la opt ore de somn în fiecare noapte. Nici viața socială nu trebuie ignorată. Ultimii, dar nu cei din urmă sunt oamenii din viețile noastre. Mulți dintre noi nu știm să răspundem la întrebarea „Care e secretul fericirii?”, dar cercetările spun că oamenii care au cui să se destăinuiască trăiesc mai mult și au o calitate a vieții mai bună.