În prima parte a acestui interviu, dr. Carina Dragu, medic primar psihiatru, ne vorbește despre cele mai comune mituri legate de psihiatrie, diferențele dintre consilierea psihologică și ajutorul psihiatric, influența rețelelor sociale asupra sănătății emoționale și modul în care societatea încă stigmatizează pacienții care au nevoie de ajutor. O discuție sinceră și necesară, menită să clarifice multe dintre întrebările pe care le avem cu toții despre sănătatea mintală.

Care sunt cele mai frecvente mituri legate de psihiatrie care considerați că ar trebui demontate?

Unul dintre miturile care aduce o încărcătură negativă atât pentru pacienți, cât și pentru aparținători și pentru societate este ideea că persoana care suferă de o tulburare de sănătate mintală este periculoasă. De cele mai multe ori, pacienții noștri sunt periculoși în primul rând pentru ei înșiși – își fac rău lor, nu altora. Există, desigur, patologii care pot implica comportamente agresive sau dificile, însă majoritatea pacienților nu manifestă aceste trăsături.

În plus, un alt mit negativ, care provine din lipsa de educație și din opinii eronate, este că persoana cu o tulburare de sănătate mintală devine dintr-odată incapabilă – nu mai poate fi un tată bun, un soț bun sau să-și mențină locul de muncă. Aceste opinii sunt complet greșite. Este esențial ca pacientul să fie în legătură cu un medic psihiatru sau cu un psihoterapeut, pentru a gestiona evoluția unei afecțiuni care recurge prin perioade de remisie și recădere. În perioadele de recădere, este nevoie de înțelegere, acceptare, protecție și, dacă este cazul, concediu medical, însă acest lucru nu transformă pacientul într-un „om incapabil” care își pierde drepturile sau abilitățile, cum ar fi cea de a conduce o mașină.

De cele mai multe ori, pacienții și aparținătorii încearcă să facă demersurile potrivite: de exemplu, un pacient anxios în legătură cu condusul va evita să conducă până când va fi în contact cu terapeutul sau cu medicul. Aceasta este abordarea unui pacient compliant, care își ia medicația și urmează recomandările specialistului pentru o perioadă limitată, conform necesităților. Din păcate, societatea și unii legiuitori, din cauza lipsei de educație, au tendința de a stigmatiza, considerând că un pacient cu o tulburare de sănătate mintală devine automat un „asistat social”, deși, în realitate, aceste limitări sunt de cele mai multe ori temporare.

Cum poate o persoană să își dea seama dacă are nevoie de ajutor psihiatric și nu doar de consiliere psihologică?

Cel mai important este că nu este neapărat necesar ca pacientul să aleagă între a merge la psihiatru sau la psihoterapie/consiliere psihologică. El poate să se adreseze oricărui specialist – fie psihiatrului, fie psihoterapeutului – iar specialistul, la rândul său, poate propune diverse metode de terapie. De exemplu, un psiholog poate începe cu psihoterapia și, la un moment dat, poate recomanda un consult psihiatric dacă se consideră că este necesară și medicația.

În același mod, pacientul se poate adresa direct psihiatrului, care poate considera benefică inițial o intervenție psihoterapeutică, cum ar fi psihoeducația sau consilierea, și apoi, dacă situația persistă sau evoluează negativ, poate reveni la medicație. Totul depinde și de credința pacientului: dacă acesta este ceea ce numim „externalist” – adică își așteaptă răspunsurile din exterior – va opta, probabil, pentru medicație și se va implica mai puțin în psihoterapie; iar dacă este „internalist” și dorește să aibă control asupra propriei vieți, va fi mai înclinat către psihoterapie.

Este esențial să desființăm mitul conform căruia, ajungând la medicație, pacientul devine „nebun” și să decontaminăm astfel de credințe, fără a renunța însă la valoarea psihoterapiei. De fapt, în cazul depresiei, de exemplu, studiile arată că intervenția combinată – medicamentoasă și psihoterapeutică – este cea mai eficientă, conducând la o evoluție mai rapidă și la mai puține recăderi.

În ce mod influențează rețelele sociale sănătatea mintală și ce măsuri ar putea lua cei afectați pentru a-și proteja echilibrul emoțional?

Rețelele sociale influențează sănătatea mintală în moduri variate, atât pozitiv, cât și negativ. Pe de o parte, ele oferă o cantitate mare de informații; unele sunt pertinente, competente și corecte, însă altele sunt eronate sau incomplete. Este necesar să avem un filtru critic atunci când consumăm astfel de informații.

Rețelele sociale pot fi o sursă de inspirație și pot oferi rețete pentru a ne ajuta să atingem un echilibru – de exemplu, sfaturi pentru a face sport, pentru a modifica alimentația sau pentru a ne îmbunătăți stilul de viață. Însă, în cazul unor probleme serioase, nu trebuie să ne bazăm exclusiv pe ceea ce găsim online; este important să cerem opinia unui specialist.

În special, pentru tinerii care sunt interesați de îmbunătățirea stării de bine, rețelele sociale pot fi utile, dar atunci când apar probleme de sănătate (cum ar fi diabetul sau supraponderalitatea), este esențial să consulte un medic de familie, un diabetolog sau un nutriționist, pentru a obține o opinie profesională.

Care sunt cele mai întâlnite tulburări mintale în practica dumneavoastră și cum le explicați pacienților?

Cele mai frecvente tulburări întâlnite în practica mea sunt tulburările de anxietate – cum ar fi sindromul anxios, tulburarea de panică și diverse fobii (inclusiv fobia socială) – și sindroamele depresive. Se mai observă și tulburări psihotice induse de consumul de substanțe, de la alcool la droguri ușoare (de exemplu, canabisul) și droguri mai periculoase.

Când explic pacienților, subliniez că, deși tristețea este o emoție naturală, nu trebuie confundată întotdeauna cu depresia clinică. Totodată, consumul de substanțe poate declanșa tulburări psihotice, mai ales la tineri, când creierul nu este complet dezvoltat – cortexul prefrontal se finalizează undeva între 22 și 24 de ani, iar consumul de canabis începe, de obicei, în adolescență. Astfel, la cei cu predispoziție genetică, debutul bolii poate fi accelerat, iar simptomele pot fi mult mai severe.

De aceea, educația în școli, atât în privința sănătății, cât și a prevenirii consumului de droguri, este extrem de importantă.

Există încă un stigmat în jurul tratamentului psihiatric? Cum gestionați reticența pacienților față de medicație?

În general, pacienții care beneficiază de tratament și observă îmbunătățiri nu manifestă reticență față de medicație. Totuși, unii pacienți își doresc, din diverse motive, să renunțe la medicație sau să evite să o ia, ceea ce poate duce la o evoluție mai puțin favorabilă a bolii.

Consider că este esențială o comunicare eficientă între pacient și psihiatru și o educație continuă, astfel încât pacientul să fie la curent cu noile studii și protocoale de intervenție, care se modifică în timp. Felul în care gestionez situația este să ofer pacientului informații corecte și să-l asigur că medicația este un instrument valoros – care, împreună cu psihoterapia, conduce la o evoluție mai rapidă și mai stabilă. Astfel, dacă apar situații în care pacientul vine la consultație cu ideea că nu are nevoie de medicație, încerc să demontez informațiile eronate și să-l ghidez către un tratament adecvat.