Horia Colibășanu povestește cum a decis să renunțe la ascensiune, împreună cu colegul său Peter Hamor, și cum erau condițiile pe munte.
„Am ajuns în Kathmandu și mă bucur în fiecare dimineață că am apă la robinet. Scriu cu degetele amorțite din cauza hematocritului încă prea ridicat. Dacă aș vrea să merg la un concurs de ciclicm aș fi descalificat din cauza aceasta. Ultima parte a expediției s-a desfășurat destul de alert, iar întreaga soartă s-a decis în mai puțin de o oră.
Chiar dacă de-a lungul celor 2 luni am întâlnit tot spectrul de dificultăți, medicale, tehnice sau umane, există câteodată un moment în care nu mai ai opțiuni. În ultimul an, și în timpul expediției, la fel ca și Hornbein acum 60 de ani, am încercat să prevăd ce ar putea să ne oprească. Știam că dacă vom fi opriți va fi ceva ce nu am putut anticipa, ceva în umbra vederii mele sau ceva foarte dramatic. Atunci când mergi într-o zonă extremă și foarte populată, ca Everest, să întâlnești oameni în agonie, morți sau în dificultate e destul de probabil. Vremea, diversele îmbolnăviri sau lipsuri de tot felul erau pe listă.
Condițiile terenului în schimb am crezut că vor fi mai simple. De obicei, dacă e gheață e foarte greu, dacă e zăpadă e mai ușor. Când am început să punem corzile fixe, aveam un strat de gheață cu ceva zăpadă pe el, total acceptabil. Apoi a nins 50 cm, cu vânt dinspre Vest, tencuind temeinic fața noastră cu orientare Sud. Apoi două zile de soare și ne-am trezit cu o frumusețe de placă de vânt pe toată fața. Partea de jos, de pe cei 500 m de coardă fixă, s-a prăbușit noaptea, sub forma unui morman de banchize dense de zăpadă. Celebra avalanșă în plăci, din care nu se scapă.
Restul a rămas agățată sus, pe cei 400 m fără corzi fixe. Linia de fractură se vede bine, iar ruta trebuie să traverseze placa, la fel cum ai tăia oblic o perdea și ai spera totuși ca partea de jos să nu cadă. După 30 de minute de căscat gura la plăcile de sus și la cele de jos din avalanșă, decidem că riscul e prea mare”, a scris Horia Colibășanu pe Facebook.
Colibășanu este un sportiv cu experiență. Cele mai notabile ascensiuni ale lui Colibășanu sunt pe munții Annapurna, K2 și Dhaulagiri, trei din Top 5 munți mortali din lume. Munții pe care a urcat până acum Colibășanu sunt K2 (8.611m), Manaslu (8.163m), Dhaulagiri (8.167m), Shishapangma (8.027m), Annapurna (8.091m), Makalu (8.463m), Lhotse (8.516m), Everest (8.848m).
Horia a participat la 19 expediții internaționale de-a lungul carierei sale (până în 2017), făcând echipă cu parteneri din diferite țări, cum ar fi Slovacia, Rusia, Spania și Polonia. De data aceasta a fost nevoit să renunțe la ascensiunea finală.
„Da, știu, toată lumea zice că e mai bine să te întorci sănătos. Dar dacă voiam să fim așa siguri că ne întoarcem sănătoși mergeam în Bali cu niște pastile de malarie în buzunar. În alpinism mai trebuie să faci și treabă, nu doar să fii sănătos. Trebuie să îți asumi niște riscuri, trebuie să îndrăznești și în final să ajungi pe vârf. Da no, de data asta ne-a fost prea frică!
Adevărul este că nu ai cum să știi cu adevărat dacă ai greșit sau ai făcut bine. Poate că există o șansă. Doar cei care au plecat cu avalanșa, au avut, e drept, doar pentru câteva secunde, certitudini. Noi ceilalți vom rămâne să ne îndoim de justețea deciziei restul timpului și nu vom ști dacă marginile de siguranță pe care le-am stabilit au fost prea mari.
Peter pare mai relaxat. Probabil și pentru că a văzut mai multe, i-au murit mai mulți prieteni și pentru că e bunic. Vede viața cu alți ochi. Într-un sport eluziv, certitudinea și liniștea nu vin probabil din dovezi, ci dinăuntru, din pacea pe care trebuie să o facă dorința de a urca cu dorința de a trăi”, a scris Horia pe Facebook.
”Îmi pare rău că nu ați ajuns pe vârf, dar mă bucur că nu v-ați dus pe acolo”
Horia redă și dialogul cu un pilot de elicopter din Himalaya, care i-a spus că locul pe unde dorea să urce era foarte instabil.
„Înainte de plecarea din Nepal, suntem invitați la un prânz de Marco Confortola, un vechi prieten întors de pe Kanchenjunga. Mulți italieni, am șansa să nimeresc lângă Maurizio Folini, cel mai bun pilot de elicopter din Himalaya, autorul salvărilor cu «long line» la mare altitudine. Știe de noi, știe ce voiam să facem. A văzut urmele pe perete. Întreabă cum am renunțat și îi povestesc. Stă și se gândește, mă întreabă ce orientare are fața noastră. Sud. Se gândește încercând să își aducă aminte. Piloții de heli sunt cei mai buni meteorologi, în afară de cunoștințe specifice, văd tot timpul tot ce se întâmplă, la fața locului.
– Pe fața sudică a Baruntse, la 6500m, nu stătea nimic. Era gheață și toată zăpada cădea. Foarte instabil!
S-a întors și și-a continuat conversația cu Francois, ghidul din Cervinia.
Berea de pe masă s-a răcit brusc și a început să aibă gust de Piața Unirii din Timișoara. La fel cum viața începe să estompeze un eșec și să ia conturul unui nou an de antrenamente.
Sper doar să mai trăiască moș Hornbein până la anu’.
P.S.: Mulțumim Ginei pentru somonul adus pe gheață din Seattle și lui Justin Ionescu, președintele federației, care a emis maxima: «îmi pare rău că nu ați ajuns pe vârf, dar mă bucur că nu v-ați dus pe acolo»!”, a mai scris Horia pe rețeaua de socializare.
Ascensiunea pe Everest este un proiect al Clubului Sportiv Alternative Timișoara, club afiliat la Federația Română de Alpinism și Escaladă, care derulează şi monitorizează proiecte de alpinism în calendarul sportiv internațional.
Articole pe aceeași temă
Citiți principiile noastre de moderare aici!