Se face liniște, echipa e prezentată pe rând (Călin Netzer, Bogdan Dumitrache, Luminița Gheorghiu, Natașa Raab, Ilinca Goia), începe filmul. Îl vedeam a doua oară, eram convinsă că nu va avea un la fel de mare impact asupra mea. La sfârșit am realizat cât de tare mă înșelasem și cât de puternic e acest film, mai puternic decât mi-am imaginat. La a doua vizionare am descoperit nu numai replici pe care le ratasem prima oară, gesturi, elemente de butaforie sau atitudini, ci și o mare parte din omul Călin Netzer, cu care aveam să stau de vorbă timp de o oră, în dimineața plecării din Timișoara înapoi spre Bucureștiul reședința.
Călin – copilul, tenismenul, emigrantul
“Buna dimineața!”, spun cu mare emoție sâmbătă, la întâlnirea cu domnul regizor. Repetam în minte întrebările pe care le pregătisem, convinsă fiind că știu exact ce vreau să aflu de la el. Dăduse multe interviuri în ultima vreme și nu aveam să-i pun multe întrebări diferite de cele care îi fuseseră puse până acum. Totuși, aștepta zâmbitor, cu o cafea în mână, să povestim.
M-a uimit căldura lui, felul în care a început să povestească (pentru a câta oară?) despre plecarea lui în Germania, la vârsta de 8 ani, și reîntoarcerea în România. “In ‘81 a plecat tata în Germania. De fapt a rămas acolo, după o conferință de stomatologie la care participase. 2 ani mai târziu, am plecat și noi, mama și cu mine, pentru reîntregirea familiei. În România, la Cluj, avusesem o copilărie foarte fericită, prieteni, o viață frumoasă, iar Germania m-a închis în mine. În anul în care Becker a câștigat Wimbledon-ul, m-am apucat de tenis. Era o modă în Germania atunci să joci tenis. Sportul era o modalitate de a evada de la școală și din mediul familial. Era refugiul meu. Un alt refugiu era sala de cinema: sâmbătă plecam de acasă dimineață și vedeam două-trei filme unul după altul.
Am renunțat la sport nu pentru că nu eram bun, ci pentru că eram leneș. Ajunsesem la un oarecare nivel de profesioniști, dar n-am mai vrut să fac asta. Când s-a pus problema de ceea ce voi face în viitor, am știut că vreau să fac film. Voiam să mă întorc în România, nu să rămân în Germania. Aș fi putut alege să plec în America, la o școală de film, dar am refuzat ideea. Nu mai puteam face față unei alte relocări, în altă țară, cu alte obiceiuri, fusese destul de traumatizantă prima experiență de emigrant, nu voiam s-o am și pe a doua.”
“Filmul meu nu înseamnă educație, e o transmitere de sine: cum sunt și cum văd eu lumea”
“Maria” (2003), “Medalia de onoare” (2010), “Poziția copilului” (2012). Toate sunt filme cu un puternic impact emoțional. Poate fi filmul o metodă de educație alternativă?
“Nu ne vorba neapărat de educație, ci de o transmitere de sine, cum sunt și cum văd eu lumea. Sunt introvertit, nu-mi place să vorbesc, trebuie să mă provoci ca să am dorința de a spune lucruri. Fac acest fel de cinema, emoțional, pentru că pot să transmit lucruri legate de perioada germană a vieții mele, mai puțin fericită.”
Povestea familiei din “Poziția copilului”, situația lui Barbu, dependența mamei de fiu și invers, e povestea lui Călin Netzer. Și-a asumat asta de la bun început și n-a spus niciodată că e vorba de ficțiune: da, povestea lui e pe marele ecran. O spune cu o candoare care mă face să-l invidiez pentru oportunitatea și curaju de a-și deschide sufletul în fața atâtor necunoscuți, publicul întregii lumi.
“Filmul e o etapă, e o sesiune de terapie prin expunere publică. Nu știu cum o să funcționeze asta în timp, nu mi-am pus problema unui rezultat imediat. Știu că în timp o s-o înțeleg pe mama mai bine, o să înțeleg altfel toate lucrurile pe care nu le-am înțeles până acum. Problema lui Barbu (personajul interpretat de Bogdan Dumitrache – n.r.) e mai mult în capul lui decât în realitate.”
Familia din “Poziția copilului” e una de snobi, de parveniți, de oameni care nu înțeleg unele lucruri pe care le fac, totuși, cu multă emfază. Luminița Gheorghiu e magistrală în rolul Corneliei, iar Natașa Raab o joacă pe Olga, o mătușă care se mulează perfect pe tiparul femeii cu bani făcuți din spăgi, exponenta a unei dinastii de doctori români care s-au îmbogățit din durerile altora. Mama posesivă, familia opulentă, sunt de găsit aceste tipuri de oameni doar în România?
“Sigur că nu există doar la noi, însă fenomenul e mai pregnant în România, țară care se află încă în tranziție. De fapt, e o caracteristică a zonei Europei de Est, moștenitoare a gândirii din timpul regimului comunist. Subiectul, însă, e universal valabil. Cred, însă, că familia lui Barbu nu e total parvenita, ci e mai degrabă un fel de “upper middle class”. Parveniții adevărați sunt cei la care apelează: șefi de poliție, comisari etc., care, social, sunt pe o poziție superioară. Dacă familia lui Barbu ar fi fost una normală, s-ar fi schimbat raportul între familii, n-ar mai fi fost atât de intensă drama prin care trec toți.”
Premiera din Germania, alte festivaluri, poate chiar și o nominalizare la Oscar
“Pe 23 aprilie avem premiera în Germania. E foarte complicat să duci un film acolo. A trebuit să pregătim banda pentru dublare și să facem post sincron de zgomote, cu tot cu traducere. Abia când am început să facem asta am realizat că e un film în care se vorbește foarte mult, nu cred că o să mai fac vreodată unul cu la fel de multe dialoguri.”Când îmi povestește despre posibilitatea de a da filmul celui mai mare distribuitor din Statele Unite ale Americii, fața i se luminează. “Suntem în negocieri cu un mare distribuitor, care n-a luat până acum niciun film românesc. Sigur, e nevoie de bani să ducem filmul în America, aproximativ un milion de dolari, dar instituțiile publice nu se mișcă de la sine, trebuie să le dai motiv. În ceea ce privește speranța de nominalizare la Oscar, ea există, mai ales că s-au schimbat puțin regulile și un film străin poate concura la categoria generală de cel mai bun film, dacă rulează timp de câteva săptămâni în cinematografele americane.
Am vândut filmul în foarte multe țări, dar am fost și nevoiți să refuzăm participarea la alte festivaluri pentru că erau mult prea aproape de momentul lansării filmului în România. Cele mai apropiate la care mergem sunt festivalurile de la Istanbul și de la Varșovia. Dacă totul merge bine, e posibil să apelez la Guvern pentru sprijin.”
“N-am avut timp să mă bucur de succes”
Îl privesc pe Călin Netzer și, dincolo de entuziasmul cu care îmi povestește despre film, văd o mare oboseală. E pe drumuri de la începutul lui februarie, asta după ce s-a străduit să termine la calitate maximă un film în care a crezut și crede foarte mult. E greu să bați țara în lung și în lat, să vorbești despre aceleași lucruri ca și când ar fi prima oară, să zâmbești tot timpul și să nu te lași afectat de eventualele răutăți care ar putea fi spuse de către cei care nu înțeleg că filmul românesc se schimbă cu adevărat, iar el, Călin Netzer, împreună cu alți câțiva regizori români, schimbă fața și percepția despre cinematografia românească.
“N-am avut timp să stau și să mă gândesc la ceea ce s-a întâmplat, să mă bucur cu adevărat de tot ceea ce trăiesc. Încerc să rămân cu picioarele pe pamant și să nu mă îmbat de la succesul pe care îl avem acum. N-am avut timp nici să mă gândesc ce fac mai departe, însă mă tentează foarte tare varianta de a face film independent englez-american.
Filmul românesc a trecut într-o altă etapă. Publicul percepe filmele cinematografiei noastre ca fiind prăfuite, dar e din cauza minimalismului adoptat de prea mulți regizori în trecut. Până prin 2000 era vorba de tranziție, de felul în care noi puteam să ne vindecăm de ceea ce am trăit în comunism. Mental, devenise foarte interesant să te uiți înapoi și să vezi cât de urât a fost. A început să treacă acea perioadă.”
Emoții
Călin Peter Netzer e un om plin de emoții pe care nu se sfiește să le arate. Rar am văzut un om a cărui bunătate să se transmită chiar și atunci când ține în mână o ceașca de cafea: o ridica elegant, cu grijă, de parcă o mișcare bruscă ar deranja fără sens lichidul care se află în ea. Când vorbește, face pauze lungi, își caută cuvintele în așa fel încât interlocutorul să le simtă cu adevărat sensul, puterea, gândurile transmise. Viața lui privată, cea din prezent, e foarte discretă, dar amintirile sunt pentru toată lumea. România e locul în care și-a dorit întotdeauna să se întoarcă, iar alegerea a făcut-o conștient, cu toate riscurile asumate.
“Cand am văzut prima oară filmul de la cap la coadă, după ce l-am montat, m-am emoționat foarte tare la scena de final. Acea secvența a fost pariul filmului, am și filmat-o aproape de final. A fost și pariul Luminiței Gheorghiu, care spunea că singura cheie e acolo, în acea secvență.”
Filmul “Poziția copilului” e o bucată din povestea unei vieți. Nu doar bucata de viață a lui Călin Netzer, ci a oricăruia dintre noi, sigur există câte un personaj pentru fiecare. Regizorul (care e și scenarist, alături de Răzvan Radulescu) a folosit doar instrumentul: parte pentru catharsisul propriu, parte pentru a ne lăsa pe noi să facem la fel, să ne revedem bucăți de amintire pe peliculă.
Strângerea de mână de la finalul interviului mi-a dezvoltat o altă dorință: de a vedea filmul pentru a treia oară, purtând în minte întâlnirea asta.
Mă puteți citi și pe blogul personal.
Citiți principiile noastre de moderare aici!