Transformările ultimilor 10 ani din educaţia, cultura, sănătatea sau economia românilor, au trecut la cele mai mici detalii ale vieţii de zi cu zi. Importate din ţări care şi-au atins evoluţia pas cu pas, anumite „modele” pot avea, în timp, efecte pe care nu le bănuim. Un astfel de model – bine exploatat mai ales din punct de vedere financiar – este cel al aniversărilor sărbătorite în spaţii private, unde – contra cost – primeşti „la pachet” întreaga distracţie. Ţi se garantează distracţia prin oferirea accesului la animatoare, clovni sau jocuri electronice. Nu trebuie să sufli pentru a-ţi umfla baloane colorate, nu trebuie să aşezi mese cu farfurii, nu trebuie să faci curat după încheierea petrecerii. Nu numai tu, ca părinte, nu trebuie să mai faci nimic pentru a avea senzaţia că ţi-ai distrat copilul de ziua lui, dar nici cei mici nu mai trebuie să depună nici un efort pentru (a avea senzaţia de) bucurie.
Unii pot spune că te opui evoluţiei, psihologii, ar spune altceva. „Într-o lume periculoasă şi prea puţin prietenoasă cu micuţii, oazele oferite de locaţii amenajate pentru distracţia sau educaţia copiilor au mare succes. În mall-uri sau locaţii mai discrete, copiii au programe dedicate. Până aici, nimic rău. Avantajele sunt evidente: părinţii au timp liber – pentru muncă, spălat maşina, coafor sau cumpărături – iar copiii sunt supravegheaţi, cu puţin noroc chiar stimulaţi pe linie de creativitate. Întrebarea este în ce măsură părinţii sunt dispuşi să renunţe la timpul copiilor, respectiv la şansa de a le transmite propriile valori şi comportamente? Cât sunt dispuşi părinţii să delege în acest domeniu?”, spune psiholog Mircea Dragu.
Aniversările de demult – ţinute de obicei acasă, cu prăjituri şi sandviciuri făcute de bunica – aveau un mare avantaj: permiteau copiilor să se bucure unii de alţii, să interacţioneze, să inventeze, să se joace, să se dezvolte. Azi, „o mare parte dintre copiii care trăiesc în mediul urban se găsesc practic în imposibilitatea de interacţiona liber cu cei de vârsta lor. Se poate observa că orele de şcoală, after-school, activităţile de educaţie complementară – de la sport, teatru până la muzică – sunt toate coordonate de adulţi, care impun regulile şi, de foarte multe ori, şi liderii (pe cei formali, evident). Timpul petrecut în concedii poate fi lesne alocat unor entertaineri dintr-o locaţie all inclusive (un fel de lagăr de lux, adică), iar petrecerile sunt dirijate de personaje de desene animate, pueri-DJ şi alţii, care se îngrijesc, de multe ori fără prea mult success, ca pruncii să nu “se plictisească”.
Ne putem întreba: cum se poate ca un copil care se găseşte alături de 20 de omuleţi din cercul lui social, poate reuşi să se plictisească? Nu e foarte complicat, în contextul de mai sus. În absenţa unor timpi de control mai light din partea adulţilor, între exigenţa – justificată, de altfel -de la şcoală şi “petrecerile” standardizate, singura bulă de naturaleţe din viaţa unui şcolar mic pare să fie pauza dintre două ore, iar faptul că acest interval temporal – vai, atât de scurt – devine o supapă prea mică pentru o cantitate atât de mare de emoţii, are de multe ori efecte dintre cele mai neplăcute. Desigur, ca părinte şi nu în ultimul rând, ca terapeut pot înţelege temerile unui părinte. Nu cred că sunt multe comunităţi în care reţeta cheii legate la gât să (mai) fie potrivită pentru un copil de 8-10 ani. Dar simt nevoia să semnalizez faptul că dorinţa de a proteja/controla, pe care şcoala psihanalistă o descrie plastic ca pe un uter la purtător, care izolează individul, are, ca de obicei, efectul contrar. Aceşti bubble boys&girls, cu abilităţi sociale precare şi reacţii standardizate, care ştiu să reacţioneze bine doar “la comandă” au şanse mari să genereze răspunsuri sociale stângace sau chiar nepotrivite, atât din punct de vedere al genului, cât şi al momentului şi sau al intensităţii. În ce măsură, un părinte care se consideră un exemplu de sacrificiu şi implicare pentru că este şoferul sau “managerul de program” al copilului este dispus să facă doi paşi în spate, să iasă din acestă licitaţie a programelor educaţional-distractive şi să-i acorde copilului ocazii fireşti de a relaţiona cu cei de o minte şi un suflet cu el?”, adaugă psiholog Mircea Dragu.
[poll id=”15″]
Citiți principiile noastre de moderare aici!