Celor care se îndoiesc de vocaţia culturală a Timişoarei le-ar fi fost de mirare să vadă puhoiul de lume adunat vineri seara, ca un imens furnicar, pe platoul din faţa salii Capitol, sutele de oameni care s-au aşezat la coadă să asculte Beethoven. Biletele s-au epuizat cât ai spune „Katz”, însă dornic să nu lase niciun meloman pe dinafară, Ioan Coriolan Gârboni a suplimentat cu cateva rânduri bune locurile în sală. Explicaţia acestui val de simfo-manie este simplă. De fapt, dublă. Căci dacă întotdeauna concertele dirijate de Misha Katz s-au desfăşurat cu casa închisă, nu mai puţin adevărat este că revenirea, după 16 ani, la Timişoara, a venerabilului maestru Dan Grigore are darul şi puterea de a atrage, ca un uriaş magnet, publicul în sala de concert.
Alegerea Concertului nr.5, supranumit Imperialul, al lui Beethoven a oferit auditoriului plăceri intense, între care aceea de a descoperi sunete, nuanţe, de a se apropia de înţelesuri pe care, probabil, nici cei mai fini cunoscători ai lucrării nu le-ar fi intuit. De o naturaleţe şi profunzime mirabile, care păreau să excludă orice urmă aparentă de efort, maestrul Dan Grigore a imprimat notelor amprenta genialităţii, lucidităţii şi generozităţii sale artistice, a decantat ideile, temele muzicale, monumentalitatea copleşitoare a concertului beethovenian în cuante infinitezimale de puritate sonoră şi emoţie.
Născut în timpul celui de-al doilea război mondial, cu destinul de a fi un mare artist în pragul unei lumi care se dezicea de artă şi de intelectualii săi, Dan Grigore i se dedică pianului de 67 de ani. A fost discipolul lui Mihai Jora, al Cellei Delavrancea, al Floricăi Musicescu şi profesorul celor mai importanţi pianişti români din ultimele decenii. Principesa Maria Cantacuzino-Enescu i-a acordat dreptul de a folosi pianul lui George Enescu. Vremurile s-au schimbat însă şi refuzul de a-i ridica osanale lui Nicolae Ceauşescu l-a costat enorm pe artist. Marginalizat de regimul comunist, supus şicanelor şi persecuţiilor, cu interdicţia de a concerta în străinătate sau de a accepta bursele care i-au fost propuse, privat chiar şi de un minim trai decent, Dan Grigore a rămas fidel tablei sale de valori şi a refuzat să facă orice gest de susţinere publică a soţilor Ceauşescu şi a regimului comunist. Nici elogiile Cellei Delavrancea în articole publicate în străinătate, nici vocea postului Europa Liberă nu au schimbat nimic din regimul de ostracizare la care a fost supus, iar invitaţia primită de la guvernul american de a călători o lună în SUA îi este refuzată personal de Elena Ceauşescu. După Revoluţia din 1989, maestrul Dan Grigore a concertat pe tot mapamondul, în compania celor mai mari orchestre şi a celor mai celebri dirijori. În 1996 a susţinut trei concerte cu orchestra Filarmonicii din Munchen, sub bagheta lui Sergiu Celibidache. Au fost ultimele concerte ale marelui dirijor, iar Dan Grigore a fost unicul pianist român cu care acesta a colaborat. „Dacă nu am mai venit de 16 ani la Timişoara, nu înseamnă că nu mi-am dorit. Sunt legat de acest oraş cu mii de fire, unele tainice. Nu am venit din cauza unor probleme …să le zicem birocratice. Deşi recunosc că am mai cântat şi în alte oraşe pe piane proaste”, a spus artistul, lăsând, cu umor, să se înţeleagă că până de curând filarmonica timisoreană nu avea un pian suficient de performant. „Dacă astăzi sunt aici, cu acest concert, este, în mare măsură, pentru că am fost convins de fratele meu întru muzică şi convingeri artistice, Misha Katz”, a mai mărturisit maestrul Dan Grigore, care a primit de la primarul Timişoarei o Diplomă de Excelenţă.
Ca de fiecare dată, Misha Katz a condus orchestra în zona cea mai fertilă a creativităţii, i-a potenţat enorm sunetul, ritmul, a coagulat energia partidelor, inducând o stare de fervoare şi incandescenţă transmisă publicului. Partea secundă a concertului a cuprins uvertura operei Maeştrii cântăreţi din Nurnberg, de R.Wagner, cântată cu mult dramatism, şi o rafinată interpretare a Poemului simfonic Till Eulenspiegel, de R.Strauss, colorată, plină de fantezie, surprinzând nuanţele de satiră, dar şi fineţea armonică, sugestia narativă şi pitoreasca atmosferă a partiturii.
Spectaculos, imposibil de capturat în capcana vreunui tipar, cu silueta de şaman şi dansul său frenetic printre note, cu mâini care iau uneori forme de păsări şi aripi, cu chipul atins de nebunia muzicii şi respiraţia fierbinte în tensiunea dintre sunete, Misha Katz ştie să transmită că muzica e bucurie. „Dacă greşiţi deseară o măsură, e doar o măsură, Important este să nu greşiţi Muzica”, a fost sfatul pe care dirijorul-vrăjitor l-a dat orchestrei timişorene.
Citiți principiile noastre de moderare aici!