„Aș vrea să vă prezint o părere personală despre recenta reacție către SUA, Coreea de Sud și Japonia. Dvs. trebuie să-l citiți ca fiind un articol scris de un japonez care cunoaște bine limba și cultura românească și care a lucrat îndelung în România, ca atare nu vă gândiți că mulți alți japonezi gândesc la fel. Textul reflectă opinia şi analiza mea, nu o percepţie generală, japoneză, asupra subiectului”, precizează autorul acestei analize. Astăzi, 21 mai de la ora 12.00, în sala Ca3, la Facultatea de Ştiinţe ale Comunicării, Escelența Sa susține a doua conferință din duplexul ”Identități culturale”. Accesul publicului la conferință este liber.
Diplomat de reputaţie mondială și distins om de cultură, Excelenţa Sa Thushima Kanji, fost ambasador al Japoniei la Bucureşti, a petrecut în România 23 dintre cei 43 de ani ai carierei sale diplomatice. A fost în România şi la cutremurul din 1977 , şi la Revoluţia din 1989. În 1979 l-a însoţit pe Prinţul Moştenitor (actualul Împărat al Japoniei) în vizita sa în ţara noastră. A fondat prima catedră de limba japoneză în Bucureşti. Membru al Comitetului Internaţional al Federaţiei de Kendo din Japonia, Tsushima sensei (6 dan Kendo, 4 dan Iaido), a adus în România arta vechilor samurai, arta sabiei.
· Enigma. Isteria retorică.
În 29 aprilie, cotidianul japonez Asahi transmite că vaporul militar american specializat pentru urmărirea traiectoriei rachetelor nord-coreene Observation Island s-a întors înapoi la portul Sasebo, Kyushu, insulă din sudul Japoniei, iar „autoritățile militare americane au aflat că Coreea de Nord doar acționează de a se pregăti pentru lansarea rachetei de distanță mijlocie Musudam și ca atare americanii şi-au relaxat puțin postura lor de observație vigilentă”. Dar imediat după divulgarea știrii, Coreea de Sud, aprent temând-se de reducerea vigilenței, a dezmințit știrea spunând că „în ciuda sistării mișcării de lansare din nord-estul Peninsulei, acțiunile de pregătire de lansarea Musudam de la Wonsan ( mai la sud și chiar la est de Phenian, pe coasta de Mării Japoniei) sunt pe drum”. Însă, preocuparea primordială a americanilor față de Coreea de Nord până nu de mult era să afle concret starea lor de pregătire pentru a lansa racheta de lungă distanţă ICBM-tip, cunoscută drept KN-08, care ar atinge partea vestică a SUA. Totuși lansarea rachetei de midium Musudan care se aștepta în zilele astea pare-se că s-ar fi amânat printr-o cauză necunoscută. Acesta este un lucru îmbucurător.
Mă mir însă că potolirea aventurii nord-coreene recente este cam bruscă comparând cu isteria stridentă până nu de mult. În sensul asta îmi pun o întrebare: ce s-a întâmplat ? Nu mi-a răspuns nimeni până acum.
Penultimele articole ale KCNA ( Korean Central News Agency, „Agerpres” din Coreea de Nord) conțin oribile amenințări. De exemplu, organul Partidului Muncitoresc din Coreea de Nord, „Rodong Sinmun”, în 27 aprilie, comentează încheierea exercițiilor militare comune al armatelor SUA și Coreea de Sud, spunând că „dacă SUA și Coreea de Sud vor ataca DPRK (Democratic People’s Republic of Korea), mărețul mușchi al atacurilor nucleare diversificate de înaltă precizie va descărca”. Isteria expresiilor retorice este mai convențională și chiar de un anume caraghioslâc.
Ceva mai intrigant. În ziua de întâi mai, Kim Jong Un, în loc să facă obişnuita vizită la vreo întreprindere și să fie primit cu căldură comunistă, s-a dus la Ministerul Securității Poporului (securitate!) care este detestat de popor. În urmă mobilizării brutale a oamenilor muncii pentru a demonstra vigilența nord-coreeană în luna martie și aprilie, probabil poporul nu îl prea agreează pe noul tânăr conducător. (Așa speculează DailyNK, ediția de 2 mai, din Coreea de Sud, un ziar care se specializează în problemele nord-coreene și bine cotat de mai multe ziare occidentale. )
Potolirea e îmbucurătoare, dar enigma rămâne. De ce Coreea de Nord care nu avea bani suficienți să hrănească poporul trebuia să se aventureze cu arma nucleară ? Chiar dacă se simțea cu adevărat ameințată după Irak că ea va fi următoarea țintă a SUA, nu știa că ea e aliată cu China nucleară ? Aparența potolirii creează impresia că după intervenția chineză în luna aprilie, Coreea de Nord a lăsat-o mai moale.
Noi știm că Coreea de Nord este o ţară independentă. Are un vot la ONU. Știm că conduce țara tânărul Kim Jomg Un, fără experiență, dar „dansat” (dirijat) de elitele militare bătrâne pe baza politicii Songun ( o politică trasată de Kim Jong Il, tatăl lui Un : politica de „Armata pe capul Țării”, adică toate afacerile țării armata le dirijează. ), având în spate bietul popor nevinovat, însărăcit și obosit. (Citiți neapărat „Evadare din Lagărul 14”,scris de Blaine Harden, tradus în română, editura Corint, București, 2013) Aceste elite nu știau oare că până la urma vor trebui să tacă ? Probabil, erau capabili să dezvolte „hardware” precum armele nucleare, dar nu şi „software” cu care trebuia să se fi descurcat în coabitarea cu alte lumi. Organul Partidului Muncitoresc din Coreea (PMC) divulgă logica lor de a dezvolta arme nucleare; „PMC a trasat linia de dezvoltare economică concomitent cu construirea armelor nucleare”. (30 aprilie KCNA News) Deci mai întâi „arme nucleare care asigură orânduire, după aceea economie“ O intrepretare a enigmei duce la simpla aventură elitelor militare care nu se gândesc la coabitarea cu altă lume, ci doar la menținerea orânduirii. Până aici Coreea de Nord a fost un „firebug” (piroman) (din titlul articolului din Economist, de la 13 aprilie, întregul titlu fiind „firebug or matchmaker”?) Dar Timothy Mo, care e jumătate chinez și jumătate englez, spune în Guardian 10 aprilie, că Coreea de Nord este un câine de atac al Chinei (North Korea is China s attack dog). Deci e un câine care lucrează pentru China.
· China. Tăcerea interesului
În luna aprilie niște demnitari americani au făcut vizite în China. John Kerry, Secretarul de Stat, pe 12 aprilie, după o săptamână, în jurul lui 24 aprilie, urmat de General Martin Dempsey, Șeful Statului Major, pentru a îmbunătăți comunicarea între cele două forțe militare. Și luna viitoare este programată vizita lui Thomas Donilon, National Security Adviser pentru Barack Obama. Este relevantă declarația șefului Statului Major conform căreia China împărtăşeşte îngrijorările noastre în legătură de Coreea de Nord și va lucra să prevină viitoarele provocări. (24 aprilie UPI) Potolirea mediei nord-coreene probabil se datorează acestor interacțiuni diplomatice americano-chineze.
Dar, în același timp, m-a făcut să-mi amintesc ceva cu un gust asemănător. Zelul propagandei nord-coreene isterice și de caraghioslâc semăna oarecum cu cel al mișcării Revoluției Culturale din China anilor 60. Știu că militarii chinezi sunt mai agresivi decât politicienii Partidului Comunist și mai conservatori în ceea ce privește reformele economice. Ei sunt ideologic mai aproape de elitele militare nord-coreene ( așa cum zice fostul Prim-Ministru australian, Kevin Rudd, în „Foreign Affairs”). Nu cumva Coreea de Nord a fost o iscoadă în slujba Chinei pentru a cerceta reacția americanilor față de eventualul și virtualul război nuclear? Dacă e așa, armele nucleare nord-coreene nu cumva erau „produsele” îngăduirii chineze ? Țineți minte că ziaristul de la organul Partidului Comunist chinez, Deng Yuwen, care, scriind în Financial Times, a insistat ca China să se debaraseze de Coreea de Nord a fost scos din redacția ziarului? În schimb articolul ziarului „Global Times”, un tabloid îngăduit de Partidul Comunist Chinez, scris de Zhu Zhangping, a spus că „Coreea de Nord există ca o zonă tanpon pentru China și dacă s-ar prăbuși, trupele americane vor fi la granița cu China”. Acest ziarist încă n-a fost dat afară până acum. Pentru că asta era intenția reală a Chinei. Titlul articolului despre Coreea de Nord din Economist în 13 aprilie ca „ Firebug or matchmaker?” ( Piroman sau mijlocitor ?) este bine exprimat. Articolul insinuează că aparența e că SUA și China colaborează, amândouă amenințate de aventura nord-coreeană. Deci de fapt „matchmakerizate” de Coreea de Nord. Dar nu e chiar așa ( chiar săptămânalul spune că „e farfetched” sau nici altminteri.). Totuși pentru China e mai bine ca lumea să aibă impresia că China și Statele Unite împreună fac față situaţiei cu Coreea de nord. China stă întotdeauna liniștită, pasivă. Dar nu uită niciodată să profite de sistemul liber al instituțiilor altor lumi pe care nu le au în țara lor. Recenta carte pe care am citit-o, „China’s silent army”, explică elocvent infiltrarea chinezilor marginalizați din țara lor în multe alte părți ale lumii. Profitarea de situația creată de nord-coreeni corespunde intereselor chinezilor. China se bucură deocamdată de neatenție sau de atenția insuficientă: braconări, produsele ieftine care de multe ori repede se strică, inundând totuși piețele din lume. Noi vrem prietenia adevărată cu China, dar o dorim cu atenția cuvenită ca să nu fie exploatată unilateral în avantajul ei.
．Japonia, software anacronic
Printre penultimele retorici nord-coreeane, organul Partidului „Rodon Sinmun” spune că „responsibiltatea de a aduce periculoasa confruntare nucleară în peninsula coreeană cade pe SUA, că America urmărea tot timpul să sugrume interesul DPRK în gândul de a domina lumea întreagă”. (30 aprilie Rodon Shinmun). Logica articolului, sută la sută, corespunde cu percepția Chinei. China n-a fost așa de aspră față de Coreea de Nord în legătură cu recentele interacțiuni ale sale cu SUA, Coreea de Sud și Japonia. Mai mult, îşi prezerva poziția pasivă. Pentru China, care are o populaţie de 1,3 miliarde, Coreea de Nord, cu 22 de milioane, e mică de tot și nu reprezintă o problemă majoră. ( Timothy Mo din Guardian 10 aprilie ). Dar noi nu putem trece cu vederea că China e aliată cu Coreea de Nord. Deci când se întâmplă ceva fatal Coreei de Nord, China va trebui să-i apere pe nord-coreeni. Și mai e un factor important. Între cele două forțe militare există o relație foarte adâncă și de largă cooperare. Dacă noi considerăm acea politică nord-coreeană ca fiind politica „Songun” care pune rolul armatei pe capul tuturor afacerilor statului, nu este de loc clar de ce China îngăduia frâul nord-coreenilor în tăcere la prima fază a aventurii nord-coreene. Oare era pentru a consolida poziția Chinei în ceea ce privește problema insulelor din Marea Chinei de Sud, în care este confruntată cu mai multe țări din sud-estul Asiei (Splatly Island) : Vietnam, Filipine, Brunei , Malaiesia și Taiwan, sau are a face cu Marea Chinei de Est ( Senkaku Island așa cu a pronunțată de japonezi, Diaoyu, de chinezi) în divergenţă numai cu Japonia?
Provocările din partea Chinei către Insulele Senkaku care au devenit mai agresive probează această variantă. În ziua de 23 aprilie, opt vapoare oficiale de observație marină ( eu cred că încă nu aparțin de armată) s-au apropiat la 20 metri de la apele teritoriale. Pe 26 aprilie, purtătorul de cuvânt de la MAE chinez a declarat că problema teritorială a Insulelor Diaoyu (Senkaku japoneze) reprezintă „interesele esențiale” ale Chinei. Șeful Pentagonului Hagel care se întâlnea cu omologul său japonez Onodera în Washington în ziua de 29 aprilie a spus clar că „SUA se va opune tuturor acțiunile unilaterale și coercitive menite a submina dreptul Japoniei de administrare asupra insulelor”. Noi încă nu cunoaștem bine care ar fi intenția Chinei. În ciuda acestei declarații americane clare, nu se așteaptă că China va ezita să mai provoace. De aceea sunt îngrijorări legate de ciocniri accidentale între cele două forțe militare, chiar dacă sunt mici. Riposta ambasadorului chinez în Washington la anunțul șefului Pentagonului Hagel oferă un punct interesant spunând că „acțiunile unilaterale vin întotdeaună din partea Japoniei”. În fapt, acele opt vapoare au provocat după ce Vice Prim-Ministrul Asou a făcut o vizită la controversatul templu șintoist Yasukuni, unde sunt venerați 2,67 milioane de ostași japonezi carea au murit luptând pentru cauza națională, incluzând și acei criminali de război din cel de-al doilea război mondial în legătură cu care fapt China și Coreea se opun vehement. Nu intru în această întortocheată chestiune de diferență a percepției. Deci aparent chinezii amenință cu opt vapoare pentru că noi am ațâțat sentimentul poporului chinez, iar politicienii noștri anticipând asemenea reacții din partea Chinei și Coreei îndrăznesc să venereze spritele criminalilor de răboi la templul șintoist Yasukuni. Dar această ripostă chineză nu o putem aplica la incidentul zilei de 5 mai, când trei vapoare chineze de observații marine au intrat în apele teritoriale. Asta a fost cea de-a 42-a provocare, spune ziarul Nikkei. Dar ca materie de ațâțare inutilă, aș evoca o referire a Primului Ministru Abe când a rărspuns într-o dezbatere parlamentară despre „invazia” Japoniei în China și Coreea din timpul ultimului război că „termenul de invazie în mod academic încă nu a fost stabilit și de fapt punctul de vedere legat de invazie diferă depinzând de unde vezi această acțiune”. Despre această atitudine ziarul Washington Post a criticat aspru pe Primul Ministru că „el nu știe să se confrunte cu faptele istorice”. Dumneavoastră probabil cunoașteți că acea problemă a Insulelor Senkaku a fost stârnită de inițiativa Prefectului de Tokyo de atunci, D-l Ishihara, de a cumpăra insulele de la un cetățean civil. Inițiativa lui Ishihara a fost preluată de Stat și a deșteptat ochii naționaliștilor chinezi. Astfel chestiunea a devenit internațională. Provocările chineze vor continua. Dar afară de aceste neplăceri noi va trebui să nu cream ațâțări inutile. Trebuie să ne gândim mult cumpănitor la aceste chestiuni: pagubele economice enorme și satisfacerea sentimentului național în detrimentul pagubelor. Satisfacerea sentimentului național merită chiar cu pierderea a sute de milioane de dolari ? Vizita la Yasukuni sau împroprietărirea acelor cinci insule mici merită în detrimentul pierderile respective ? Ia să-l întrebăm pe d-l Ishihara, o personalitate foarte carismatică a Japoniei, cumva el prevăzuse o asemenea reacție chineză ? Eu urmăresc cu atenție această problemă, dar n-am aflat nimic că s-ar fi discutat tocmai în preajma problematicii pe care am ridicat-o. Eu zic că astfel de atitudini sau pronunţări ale demnitarilor japonezi, care sunt chiar răspunzători de cârmuirea țării, sunt nestrategice sau naiv-naționaliste și denotă lipsă de bun-simț al „internaționalismului”. Eu nu sunt sigur că toate provocările chinezești sunt răspunsurile la acțiunile noastre unilaterale. Dar ceea ce e clar. este că noi va trebui să ne obișnuim să ne gândim mai strategic și mai prudent pe termen lung. Această capacitate mai degrabă e necesară pentru politieni. Mai ales politicenii noștri ar trebui să citească articolul din New York Times intitulat „ China Is Seen Nearing U.S.’s Military Power in Region” ( Puterea Chinei în regiune apropie de cea americană ) publicat în 1 mai. Articolul prevede clar că eventualul progres al puterii militare a Chinei este primordiala problematică a Japoniei, care în asemenea conjunctură va depinde mai mult de SUA sau, dacă nu, va trebui să se înarmeze nuclear. În faţa Japoniei sau a Statelor Unite ale Americii zace o foarte serioasă problemă, chiar dincolo de problema insulelor. Japonia amenințată de puterea militară a Europei, acum 150 de ani, debarasându-se de hardware-ul epocii Edo, s-a transformat într-o țară industrială, dar păstrând software-ul din epocă anacronic încă și până acum. Noi acum trebuie să ne grăbim să ne debarasăm de sofware-ul anacronic și să ne îmbrăcăm cu software-ul ieșit din zona vetustă. Se cunoaște că în comportarea noastră se prețuieste mai mult tăcerea sau exprimarea mai vagă decât vorbirea mai clară și mai deschisă. Va trebui să ne obișnuim și să exprimăm mai clar despre orice probleme legate de noi: politica, economia, cultura, ș.a.m.d. Politicienii noștri vor trebui să se obișnuiască să se gândească mai strategic și alegătorii japonezi să aleagă mai capabili politicieni. Pentru această sarcină noi trebuie să reformăm educația și modul de a vorbi limba japoneză. Iată, am ajuns unde nu m-am așteptat să ajung, adică la problema noastră cu limba de lemn, pornind de la cea a Coreei de Nord.
Liniștea dinaintea furtunii?
Coreea de Nord şi-a retras cele două rachete de pe dispozitivele lor de lansare, amplasate în estul ţării. Phenianul a încetat ameninţările, după ce, timp mai multe luni, a promis că “va arunca în flăcări Coreea de Sud”, relatează AFP. În acelaşi timp, Consiliul ONU pentru Drepturile Omului a numit trei experţi din Australia, Serbia şi Indonezia, pentru realizarea unei anchete privind posibile crime împotriva umanităţii în Coreea de Nord, informează, marţi, Associated Press. Cei trei sunt fostul judecător australian Michael Donald Kirby, fondatoarea şi preşedinta Comitetului Helsinki pentru drepturile omului din Serbia, Sonja Biserko, şi avocatul indonezian Marzuki Darusman. Preşedintele comisiei va fi Michael Kirby, a precizat preşedintele Consiliului, Remigiusz Henczel. Cele 47 de state membre ale Consiliului ONU pentru Drepturile Omului au adoptat prin consens la sfârşitul lui martie o rezoluţie, depusă de Japonia şi Uniunea Europeană, prin care se înfiinţează pentru un an o comisie de anchetă inedită privind încălcări grave ale drepturilor omului în Coreea de Nord (Republica Populară Democrată Coreeană, RPDC) Comisia are ca misiune să ancheteze încălcările grave, sistematice şi generalizate ale drepturilor omului în Coreea de Nord, printre care încălcarea dreptului la hrană, abuzurile din închisori, tortura şi tratamentele inumane, detenţia arbitrară, discriminarea, încălcările libertăţii de exprimare, ale dreptului la viaţă, ale libertăţii de mişcare şi dispariţiile forţate, inclusiv sub forma răpirilor de cetăţeni ale altor state, s-a precizat atunci.
Într-o declaraţie susţinută cu puţin înaintea adoptării rezoluţiei, ambasadorul nord-coreean la ONU, Pyong Se So, a respins ferm orice acuzaţie de încălcare a drepturilor omului. (n.red.)
Citiți principiile noastre de moderare aici!