Există o fascinaţie puternică pe care Japonia o exercită asupra multor români. Există un public pasionat de dansul contemporan şi, în rândurile acestuia, o mulţime care împărtăşeşte admiraţia, tangentă uneori cu fanatismul, pentru Răzvan Mazilu. Sunt mulţi aceia care au intuiţia evenimentelor extraordinare, irepetabile, şi nu concep să le rateze. Pentru toţi aceştia, spectacolul ”Requiem. Nu ştii nimic despre mine”, al cărui turneu în România s-a încheiat la Timişoara, va rămâne, probabil, unul dintre cele mai frumoase lucruri văzute, nu doar pe scenă, nu doar la teatru, ci într-un referenţia cu mult mai larg.
Conceput ca un gest de solidaritate al JTI România cu patria companiei-mamă, proiectul comemorează vieţile pierdute în urma cutremurului şi tsunami-ului din 11 martie 2011 şi a accidentului nuclear de la Fukushima care a urmat, cataclism care a ucis aproape 16000 de oameni, durerii pe care această catastrofă a lăsat-o în suflete, dar şi renaşterii, speranţei pentru un nou început. Fondurile adunate în urma celor cinci reprezentaţii oferite publicului din România vor fi integral direcţionate către victimele dezastrului din arhipelagul nipon.
Despre moarte şi despre puterea de regenerare a speranţei, despre ireversibil şi despre inefabilul care i se opune, despre exerciţiul repetabil al ”muritului” în viaţa oricărui artist, ”vorbeşte” spectacolul celor doi dansatori. ”Povestea e simplă şi atotcuprinzătoare: doi dansatori care nu se cunosc se întâlnesc într-o sală de audiţii, acolo unde emoţiile au întotdeauna o densitate aparte. Sunt, iniţial, două discursuri paralele, autoreflexive, în care tensiunea dată de perspectiva confruntării accentuează fragilitatea, vulnerabilitatea celor doi dansatori, dar care pun în discuţie condiţia artistului”, decriptează Răzvan Mazilu. În realitate, el a întâlnit-o pe Motoko Hirayama în urmă cu 10 ani, la Nagoia, acolo unde artista cucerea medalia de aur a unui important concurs de dans contemporan. ”De atunci mi-am dorit mereu să ne întâlnim cândva în parcursul nostru artistic şi iată că, fără să fi insistat sau forţat vreodată această întâlnire, ea s-a petrecut acum”, subliniază Mazilu. Întrutotul atipic, aventuros chiar, cei doi dansatori au lucrat separat, fiecare în ţara lui, la spectacol şi şi-au transmis reciproc solo-urile, ca ”work in progress”, via Internet. Ei s-au întâlnit abia la mijlocul lunii noiembrie la Bucureşti, pentru a monta spectacolul, cu implicarea regizorului Alexandru Dabija şi a tânărului coregraf Vlad Merariu.
Pe scenă (spaţiu scenografic de Mihai Păcurar) doar un obiect, spalier-bară de dans- frontieră, la care o balerină japoneză, bulversant de frumoasă, se pregăteşte, într-o totală concentrare şi tăcere, pentru audiţie. Apariţia lui Răzvan Mazilu, cu şoşoni-ursuleţi, ochelari cu aripioare colorate şi căşti cu muzică în urechi, dansând pe rimuri rock, în mod evident altele decât muzica Requiem-ului lui Karl Jenkins pe care o aud toţi ceilalţi, este extraordinară. Personajul lui continuă să danseze cu frenezie rock şi după ce îşi scoate căştile cu muzica, într-o disperată, ridicolă încercare de a se face remarcat de ”concurenţă” ca aparţinând unei generaţii june şi ”cool”. Un intro excelent pentru a scoate în evidenţă discursul epic la polul opus, care-i urmează: ”Am 37 de ani, merg pe 38. (…) . Ştiu, la vârsta asta toţi te consideră un moş expirat. (….). Înainte eu nu gâfâiam aşa. Dar acum am 3-4-5 riduri în jurul ochilor, am guşă, nimic nu e mai urât pe lume decât un dansator cu guşă, am colăcei şi burtă. Mă rog, burtică…” , spune personajul său (textul, prea explicit totuşi, facil, patetic pe alocuri, e scris de Lorena Lupu). Dansatorul-personaj vorbeşte despre acele lucruri pe care balerinii le evită cu o superstiţioasă teamă: bătrâneţe, decrepitudine, spaime, frustrări, coşmaruri, despre umilinţele, violenţele, ipocrizia şi micile meschinării din şcoala de balet. Se autopersiflează inteligent, îşi ironizează propria icoană superestetizată, citează dintr-o cronică imaginară decupaje care-l acuză de autocitări şi manierism. Mă doare tot, spune Răzvan, mă dor muşchii, oasele, tendoanele, spatele, articulaţiile, mă doare fiecare gest. Un adevărat tir verbal al decăderii, în vreme ce dizolvă şi bea, cu gesturi compulsive, pastile energizante efervescente. În crescendo ironic, discursul ajunge la ”soluţia” extremă antiîmbătrinire, cea a operaţiilor estetice, din care Dansatorul realizează un adevărat Picasso (cea mai izbutită, cred, parte a script-ului), un monolog repetat până îşi pierde sensul şi atunci Răzvan începe să-l danseze, să-l ”spună” în limbajul sublim pe care artistul, preluând frâiele jocul, îl stăpâneşte. Este un moment fabulos al spectacolului, pentru că discursul lui este preluat de Motoko, japoneza, până atunci calmă, intangibilă, translându-l şi amplificându-i paroxistic disperarea. În absenţa cuvintelor, discursul ei e alcătuit din mişcare, dans, locul logo-ului e luat de o grămadă de pantofi de balet pe care dansatoarea îi aruncă, unul câte unul, ca pe vorbe, cu furie, cu neputinţă, cu disperarea pe care o dă înţelegerea. Pantofii roşii în care dansează Motoko sunt mari, toţi sunt prea mari, try walking in my shoes ”spune” dansul ei, nu e uşor să fiu tu, ştiu ce gândeşti. Este prima interacţiune a personajelor, iar muzica lui Karl Jenkins pare realmente compusă pentru acest spectacol. Fără a-şi ascunde vreodată admiraţia faţă de Japonia, compozitorul galez (cunoscut mai ales pentru rock-ul progresiv, jazzistic, al formaţiei Soft Machine) respectă momentele clasice ale unui requiem, care este o slujbă pentru sufletele morţilor, dar le conferă un plus de sens introducând câteva haiku despre moarte şi sound-uri japoneze. Aceste inserţii japoneze servesc impecabil discursul lui Motoko, precum întregul spectacol.
Fragilă, de o graţie halucinantă, Motoko Hirayama emană o forţă năucitoare când dansează, toată fiinţa ei degajă o lumină stranie, fascinantă, o aură pe care ingeniosul light-design al lui Lucian Moga o subliniază discret. Din acest punct, monologul unuia interferează sensibil cu al celuilalt, în momente care scurtircuitează cu emoţie povestea. Motoko ”traduce” în propriu-i cod mesajul plin de nevroze şi totuşi optimist în fond (”voi dansa fie chiar şi numai cu ochii”), al dansatorului occidental, sunt aproape vizibile ”firele” care încep să lege discursul fiecăruia, până la momentul duetului final. ”Întâlnirea” are o intensitate extraordinară, în sfera unei poetici cu totul neaşteptate. ”Îmi imaginez că sunt o apă, îmi imaginez că sunt o piatră, îmi imaginez că sunt un cocor” îşi spune Motoko dansând pe bara îngustă. Picioarele ei devin aripile rupte ale unei păsări, e un dans fabulos, tot trupul ei se reinventează, cu fiecare fibră. Relaţia dintre personaje, comunicarea dintre cei doi, sincronicitatea metamorfozei, sunt impresionante. Motoko şi Răzvan devin, împreună, ”tsuru”, cocorul japonez al fericirii, care trăieşte 1000 de ani, cântecul de lebădă se amână…Dincolo de metaforele posibile pe care finalul le lasă pe seama fiecărui privitor, sensul de punte între lumi al ”Requiem-ului” este clar, puternic, iar spectacolul este nu doar o ars poetica al celor doi dansatori, ci şi una dintre cele mai frumoase poveşti dansate vreodată pentru o cauză.
Dansand pentru Japonia. Premiera mondiala cu Motoko Hirayama si Razvan Mazilu, la Timisoara
Citiți principiile noastre de moderare aici!