Baletul Giselle, cu muzica lui Adolphe Charles Adam și libretul scris de Theophile Gautier şi Jules Henri Saint – Georges (a cărui premieră absolută a avut loc în 1841, la Academia Regală de Muzică din Paris, în coregrafia lui J. Coralli şi J. Perrot) îşi leagă numele de cel al maestrului coregraf Marius Petipa care, între anii 1871-1903, a ocupat poziţia de Premier Maître de Ballet la Teatrul Regal din St. Petersburg și căruia scenele din întreaga lume îi datorează versiuni coregrafice excepţionale ale multora dintre capodoperele genului, de la Lacul lebedelor la Coppelia și de la Corsarul la Baiadera.
Coregrafa Carmen Cojocaru păstrează, cu o delicată fidelitate, canoanele coregrafiei clasice, arhicunoscute, dar imprimă producției Operei Naționale Române din Timișoara o amprentă de teatralitate prin accentuarea dramatică a unor roluri precum cel al pădurarului Hans (Alin Radu) sau al mamei Bertha (Francisca Hoca), un plus de prospețime datorat tinerilor balerini, iar aici spectaculosul ”Pas de deux” dansat de Andreea Farcaș și Alexandru Pîntea ia partea leului. Coregrafa caută să atingă un dozaj fin, echilibrat, al aportului emoțional și performanței pur tehnice în scenele de ansamblu, iar ținuta estetică a spectacolului datorează mult scenografei Krisztina Nagy.
Ce a dat însă spectacolului scânteia de vrajă a unei povești aproape irepetabile a fost interpretarea Șoimiței Lupu și a partenerului ei în rolul Albert, balerinul Gigel Ungureanu, prim-solist al Operei Naționale din București. Cu naturalețea proprie marilor artiști, Șoimița Lupu aduce în scenă o Giselle inocentă, colorată și delicată ca o libelulă în zbor jucăuș, iar stările care o duc până la scena paroxistică în care inima fragilă a fetei îndrăgostite, trădată în iubirea ei, se frânge sunt jucate cu nuanțe infinitezimale. În dansul Șoimiței Lupu, durerea Gisellei adună, cu o intensitate aproape insuportabilă, suferința Ofeliei alungate, a Julietei disperate, a tuturor destinelor din zodia tragicelor iubiri. Nefericirea, nebunia durerii atroce, patima, chinul, exaltarea și disperarea găsesc oglinzi în fiecare gest și fibră a Șoimiței Lupu.
Trecerea din planul teluric, dominat de profund umanele chinuri ale dragostei, în lumea morții, a duhurilor, a ielelor – fecioare, cheamă pe scenă o Giselle eterică, angelică, un vis, o nălucă. Grația Șoimiței Lupu în actul secund devine indescriptibilă, expresivitatea scenelor crește exponențial, lumina albastră, spectrală, dă intensitate senzației de plutire, iluziei de imponderabilitate pe care salturile ei o creează. Longilin, puternic, expresiv, de-a dreptul acrobatic în salturile ample, elegant în mișcări, Gigel Ungureanu este, la rându-i, cuceritor în rolul îndrăgostitului devastat în fața ireversibilului. Tehnica impecabilă, concentrarea continuă, relația mereu puternică între personaje, executarea celor mai dificile mișcări aparent fără efort, dau senzația unei potriviri fără cusur, întru dedulcirea unui public îndrăgostit de baletul clasic, ca și a inimilor atinse de morbul romantic.
Și poate că strălucirea Gisellei de duminică seara a fost și o reflexie a emoției calde, intense, a sentimentului întoarcerii acasă: ”Timișoara, mulțumesc! Vă îmbrățișez pe toți și vă iubesc. Am simțit că sunt acasă… cred că am trăit un vis, generozitatea voastră m-a copleșit…”, le scrie Șoimița Lupu prietenilor și admiratorilor ei, luni, la doar o zi după ce a dansat în orașul natal.
Citiți principiile noastre de moderare aici!