– Au trecut peste 50 de ani de când profesaţi medicina. Uitându-vă în urmă, cum au evoluat lucrurile, din punctul dvs de vedere?
– Am ales să fac medicină internă pentru că mi-a plăcut, prin complexitatea ei. De altfel, medicina internă mai este numită şi Regina Medicinei, pentru că are un ansamblu larg de vedere. Pe atunci medicina internă era o unitate în care se internau bolnavii cu afecţiuni respiratorii, cardiace, digestive, hepatice, renale, chiar şi cu hepatită epidemică pentru că atunci nu se cunoştea decât un fel de hepatită, nu cum este azi A, B, C, D, etc. În ceea ce priveşte informarea, trebuie să vă spun că atunci când eu am început facultatea, în 1944, aproape că nu erau cărţi de specialitate în limba română. Învăţam după cărţi în limbra franceză, în limba germană, care erau în biblioteca facultăţii. Se citea foarte mult şi acest lucru a continuat până a apărut internetul, care este o realizare deosebită, dar este o greşeală pentru că – am impresia, nu certitudinea – marea majoritate a medicilor se informează exclusiv de pe internet şi nu mai citesc tratate şi reviste de specialitate ce prezintă experienţa personală a celor ce le-au scris. Consider că e foarte necesar ca şi tinerii medici să continue să citească tratate şi reviste de specialitate.
– Ce ar caracteriza – atunci şi acum – un medic?
– În profesiunea noastră sunt necesare câteva lucruri: primul este competenţa – care se câştigă citind, având experienţă personală. Al doilea este o atitudine omenească faţă de pacienţi, de respect. De altfel, în clinica în care am funcţionat, atât eu cât şi colaboratorii mei, aveam ca lozinci „Măria Sa, Pacientul” şi „Măria Sa, Studentul”. Sigur că, dacă, m-aş referi la această profesiune, eu o consider deosebit de grea pentru faptul că, pe de o parte, trebuie să te pregăteşti în permanenţă, să citeşti continuu. Eu şi astăzi citesc cu foarte mult interes. E foarte grea şi pentru responsabilitatea pe care o ai faţă de bolnav, pe care consider şi acum că trebuie să-l tratezi ca şi când ar fi vorba de fratele tău, copilul tău, sau aşa cum ai dori să fii tratat tu dacă ai fi bolnav. Sigur că se câştigă foarte mult prin experienţa personală. În activitatea pe care am desfăşurat-o am avut şi am cerut şi colaboratorilor mei respectul faţă de bolnav. Începând cu bătutul la uşă când intri în salon, un obicei pe care l-am învăţat în 1968, într-o clinică din Germania. Consider că este elementar să faci acest lucru. Şi modul de adresabilitate, cum vorbeşti cu pacientul, indiferent de vârsta lui. Acest respect, ca şi în viaţă, trebuie să fie reciproc şi se câştigă dacă ai preocupare.
– Cum vedeţi evoluţia diabetologiei în ultimii 50 de ani?
– În 1951, când am început să fiu medic în spital, de diabetici nu se ocupa nimeni în particular. Pentru bolnavii cu diabet zaharat se indica un regim foarte relativ: sa nu manânci zahăr! Şi întrebarea pacientului era: dar ce să mănânc? În tratament nu exista decât un singur medicament, respectiv insulină cu acţiune rapidă, care se găsea şi greu, se mai făcea şi comerţ cu ea, din păcate. Prin 1955 au început să apară medicamentele pe cale orală şi apoi s-au şi lărgit preparatele de insulină, ajungându-se în prezent la foarte multe preparate, din care trebuie să ai capacitatea să alegi, să ştii care sunt cele mai potrivite pentru fiecare, pentru că nu tratăm boli, ci tratăm bolnavi. Am învăţat de la toţi profesorii mei şi de la colaboratori. Un exemplu personal pentru mine a fost acad. Pius Brânzeu, ca medic, profesor, cercetător şi cultură generală, iar o mare satisfacţie pe care o am este că, cel care a continuat activitatea la clinica la care am lucrat, respectiv prof. dr. Viorel Şerban a lărgit activitatea, a aprofundat-o şi a făcut ca în continuare şcoala de diabet de la Timişoara să fie recunoscută pe plan naţional şi chiar uneori şi internaţional. Prof. Şerban este arhicunoscut şi pentru faptul că a realizat la Buziaş, împreună cu dna prof.dr. Margit Şerban, această asistenţă pentru copiii cu diabet, care este un lucru cu totul deosebit şi nu văzut ca o fotografie, ci ceea ce înseamnă pe termen lung.În prezent, clinica este condusă cu aceeaşi competenţă de conf.dr. Romulus Timar. Pentru că această boală care este diabetul zaharat şi care este considerată o epidemie, dacă este bine tratată asigură o viaţă tot aşa de lungă ca unui om care nu este bolnav.
– Ce credeţi că s-a întâmplat în aceşti ani în care de la puţine cazuri de diabet s-a ajuns să se vorbească de o epidemie de cazuri? Unde s-a greşit?
– Cred că au intervenit două elemente fundamentale: obezitatea şi sedentarismul.
– Ce credeţi că se va întâmpla în viitor: vom învăţa să trăim sănătos sau industria farmaceutică va diversifica extraordinar medicaţia pentru diabetici scutindu-i de alte eforturi?
– Cred că ar fi posibil să se găsească ceva care să vindece diabetul. Ar fi posibil. Şi astăzi sunt o serie de încercări, transplaturi de celule beta ale pancreasului. Sigur că mai este şi grefa de pancreas şi poate că se vor găsi posibilităţi ca diabetul să se vindece. Până atunci, însă, e important ca pacienţii să facă tratamentul corect astfel încât eventualele descoperiri să-i găsească într-o stare bună, în care să poată beneficia de astfel de şanse.
– Ce aţi spune despre studenţii de astăzi?
– Studenţii de pe vremea mea citeau foarte mult şi noi, tinerii asistenţi, eram speriaţi că am putea fi întrebaţi de studenţi ceva ce nu o să ştim. Şi profesorul ne-a spus: dacă nu ştiţi, să nu cumva să inventaţi. Deci citeau, citeau foarte mult.Acum se spune că majoritatea citesc mai puţin. Şi citesc mai puţin eventual din două motive: pentru că nu există o preocupare suficientă din partea tuturor cadrelor didactice; apoi mai e exigenţa la examene. Să fie trecuţi doar cei care ştiu şi singurul criteriu pentru a fi trecuţi trebuie să fie pregătirea lui profesională şi nu alte criterii. Şi, dacă studentul vede că nu e trecut, se apucă să înveţe. Nu are altă soluţie.
– Erau şi atunci alte criterii?
– Aproape că nu erau, iar dacă erau, erau cu totul şi cu totul excepţionale. Dar ca să ajungi la situaţii care se mai întâmplă, nu ştiu cât de rar, ca promovarea să fie condiţionată de alte criterii, mi se pare înjositor.
– Erau, înainte, medicii valorificaţi şi plătiţi corect?
– Cu siguranţă exista mai mult respect faţă de profesiunea aceasta, faţă de cei care fac această profesiune şi încrederea bolnavilor era alta.
– Azi, mulţi pacienţi aleg să se trateze în străinătate, fie pentru că găsesc condiţii hoteliere mai bune, fie pentru că au credinţa că medicii din afară sunt mai buni. Ce spuneţi despre acest aspect?
– La începutul activităţii mele mai erau bolnavi care aveau posibilităţi materiale şi mergeau la Budapesta sau la Viena. Cei cu posibilităţi mai mici mergeau la Cluj. Odată cu creşterea prestigiului medicinei timişorene nu au mai mers la Cluj, ci s-au oprit aici. Astăzi, medicii români au o calitate profesională foarte bună. În România sunt vârfuri profesionale, inclusiv la Timişoara. Plecatul în afară este uneori datorat condiţiilor de spitalizare care pot să fie îmbunătăţite. Ele depind în mare măsură de şeful clinicii respective, de cum îşi instruieşte personalul. Şi uneori este şi o modă în această privinţă. Uneori modul cum sunt rezolvaţi în străinătate nu este deosebit de ce se face aici.
– Ce faceţi în timpul dumneavoastră liber? Faceţi vreun sport?
– Încerc să respect recomandarea de a face mişcare cel puţin 30 de minute pe zi (zâmbeşte). Deci am activitate fizică şi citesc foarte mult.
– Mai aveţi colegi de generaţie cu care vă întâlniţi?
– Câţiva. Şi discutăm mai mult la telefon.
– Într-un scurt curs de viaţă, ce le-aţi transmite oamenilor?
– Să se instruiască profesional, să devină competenţi, să se comporte civilizat,să facă întotdeauna numai bine, să respecte pe toţi ceilalţi pentru a fi şi ei respectaţi şi să nu se adeverească afirmaţia: multă lume, puţini Oameni.
Gheorghe S. Băcanu s-a născut în 27 martie 1926 la Davideşti, Argeş. A absolvit Facultatea de Medicină din Timişoara în 1950 şi, până în 1992 – momentul pensionării – a lucrat continuu în spitalele timişorene. A fost medic primar medicină internă; diabet, nutriţie şi boli metabolice, profesor universitar, cercetător. A coordonat activitatea mai multor instituţii medicale timişorene. Rector al Institutului de Medicină din Timişoara între 1979 – martie 1989. A avut cinci contracte de cercetare cu Academia de Ştiinţe Medicale din România. Membru a numeroase asociaţii de specialitate, autor şi co-autor a zeci de volume în domeniul diabetului zaharat. Din 1992 oferă consultaţii în cabinetul particular. Un cabinet fără laptop, fax, imprimante sau alte aparate sofisticate, unde cele mai noi informaţii medicale stau în reviste.
Citiți principiile noastre de moderare aici!