Evenimentul a stârnit senzaţie în urbe şi, atraşi de perspectiva de a-i vedea goi puşcă pe artişti, timişorenii au luat cu asalt teatrul la prima reprezentaţie, în seara de 28 decembrie 2011.
Spectacolul este o coproducţie a Teatrului Naţional cu Opera Naţională Română din Timişoara. Musicalul scris de David Yazbek (laureat al Premiului NAIRD, compozitor, textier şi producător al trupei rock The Verve Pipe, al jazzman-ului latino Tito Puente şi cântăreţului panamez de salsa Ruben Blades) împreună cu Terrence McNally, dramaturg de succes pe Broadway, a dat lovitura cu filmul regizorului Peter Cattaneo, avându-l scenarist pe Simon Beaufoy. The Full Monty a avut premiera în 2000, la Old Globe Theatre din San Diego, dar a făcut senzaţie şi pe Broadway. Varianta timişoreană a musicalului pune în circulaţie scenică traducerea lui Peca Ştefan.
Fără a-l eticheta drept pastişă a filmului lui Cattaneo, spectacolul lui Răzvan Mazilu recrează cu fidelitate atmosfera acestuia, însă dominanta muzicală şi aportul coregrafic conferă un profil distinct, particular, montării timişorene. Decorul naturalist creat de Dragoş Buhagiar este şi el tributar imaginii cinematografice, cu zidurile din „cărămizi” de burete ale depozitului „fostei fabrici” (bine exploatate coregrafic unele obiecte de recuzită, precum cele în „dansul pe lăzi”) şi interioarele pre-vizibile ale locuinţelor mobile. Povestea celor şase şomeri care se aruncă, din disperare, în proiectul aventuros al unui spectacol de striptease „totul la vedere” în propriul lor oraş se derulează pe scena timişoreană în alternanţe rapide de scene în care râsul izbucneşte irepresibil, violent, până la lacrimi, cu momente în care emoţia se insinuează cu fineţe şi cu secvenţe terne, în care plictisul dansează cu aşteptarea, urmate din nou de găselniţe explozive, iar aritmiile evidente ale spectacolului se datorează deopotrivă contribuţiei actoriceşti flagrant inegale şi mizanscenei care pare a nu fi încheiată la toţi nasturii.
În sub-textul acestui story pitoresc, picant chiar, stă o pledoarie pentru calitatea umană care nu e anulată de momentele de criză, ba chiar îşi găseşte în ele combustii de loialitate, prietenie, solidaritate şi romantism (inclusiv într-o idilă gay), un mesaj de încredere în valori fundamentale.
Într-o formulă care reuneşte muzicieni de operă şi intrumentişti de jazz, orchestra aduce un sound plin, impregnând cu vervă ritmul spectacolului, iar intervenţiile actoriceşti ale lui David Crescenzi (care dirijează, cântă la pian şi joacă în spectacol) sunt inspirat inserate şi pline de farmec. Actor şi muzician redutabil, Richard Balint îşi asumă, până la sacrificiu, rolul de „locomotivă” a spectacolului. Andrea Tokai se impune, din nou, cu o interpretare impecabilă, plină de savoare. De bună seamă, nu e uşor să „te pui”, ca actor, cu o voce precum cea a baritonului Cristian Rudic, dar unele dintre cele mai izbutite şi nuanţate momente (şi relaţii) în spectacol se iscă tocmai din acest contrast, în punctul tangenţial al actoriei cântăreţului de operă cu cântatul actoricesc; Ion Rizea o ilustrează fin, cu naturaleţe şi umor, într-un rol care absoarbe empatia spectatorilor. Una dintre cele mai remarcabile prezenţe actoriceşti, în toate privinţele şi în toate monentele spectacolului, i se datorează lui Matei Chioaru: un actor cald şi clar, o voce frumoasă, educată, un personaj plin de farmec şi culoare. Victor Manovici surprinde în rolul stripper-ului profi , cu, probabil, una dintre bune interpretări din cariera sa timişoreană, după cum remarcat se face din nou Colin Buzoianu.
O mişcare foarte inspirată este invitarea, în distribuţie, a actriţelor Tania Popa, vivace şi mobilă, şi Gabriela Popescu – foarte muzicală, cu un ritm şi o expresivitate aparte, în plus îmbrăcată, în scena finală, în cel mai frumos costum al spectacolului. La popul opus, congolezul Victor Yila pare a fi fost distribuit exclusiv pentru pielea sa ciocolatie: altminteri afon, aritmic, rigid şi rudimentar. Personajul colectiv feminin are, pe ici-colo, apariţii sclipitoare, la fel cum mica scenă parodică de striptease făcută de Doru Iosif are un trist haz nebun. Reacţia sălii, mult mai frenetică decât la trecerea chippendale-ilor prin urbe, prefigurează un succes de public categoria „metal încins” pentru The Full Monty în acest sezon. Următoarele reprezentaţii ale spectacolului sunt programate în serile de 7,8 şi 27 ianuarie, de la ora 19.
Foto (c) fotosen.ro
Anul teatral 2012 incepe la Timisoara gol pusca, dar bogat
Citiți principiile noastre de moderare aici!