Deşi „nu zidurile fac o şcoală, ci spiritul care domneşte într’însa”, regele Ferdinand şi autorităţile Timişoarei anului 1923 au înţeles că Şcoala Politehnică trebuie să dispună de un sediu care să găzduiască învăţământul superior tehnic din Banat. Astfel, la 11 noiembrie 1923, se inaugurează primul pavilion al Şcolii Politehnice, realizat în stil brîncovenesc, după proiectul arhitectului Duiliu Marcu. La inaugurare au participat Regele Ferdinand I şi Regina Maria, precum şi primarul Timişoarei, Stan Vidrighin, cel care a sprijinit proiectul prin cedarea terenului pe care au fost ridicate pavilionul de electromecanică, căminul 1MV şi fosta cantină. 90 de ani mai târziu, în cadrul „Săptămânii Politehnicii”, Facultatea de Mecanică va găzdui o reuniune festivă, cu începere de la ora 11:00, în amfiteatrul 115.
Tot cu acest prilej, la ora 12:00, în curtea facultăţii, pe scuarul dinspre Bd. Mihai Viteazul va fi dezvelit bustul academicianului Ioan Anton, fost rector al Universităţii Politehnica Timişoara (1971-1981; 1989-1990), distinsă personalitate a intelectualităţii tehnice româneşti.
Această „Săptămână a Politehnicii” îşi propune să reunească profesorii, studenţii şi absolvenţii instituţiei în jurul momentelor aniversare, dar şi să invite publicul larg la reflecţie privind rolul pe care Universitatea Politehnica Timişoara l-a avut şi îl are pentru dezvoltarea Banatului şi a României.
Inaugurarea noilor pavilioane a fost organizată pe 11 noiembrie 1923, deoarece la 11 noiembrie 1920 a fost semnat Decretul Regal prin care a fost hotărâtă înfiinţarea „Şcoalei Politecnice”. Astfel, 11 noiembrie a devenit ziua Universităţii Politehnica.
În cuvântarea ţinută de Regele Ferdinand I la inaugurarea pavilionului de electromecanică, au fost rostite cuvintele rămase ca deviză a Politehnicii timişorene: „nu zidurile fac o şcoală, ci spiritul care domneşte într’însa”.
Apelând la vocabularul arhitecturii de inspiraţie neoromânească, arhitectul Duiliu Marcu foloseşte cărămida ceramică montată aparent, prin rostuire, care împreună cu ancadramentele ferestrelor, brâiele decorative şi arcaturile ferestrelor ultimului registru, realizate în praf de piatră, formează o suprafaţă de mare expresivitate plastică ce conferă edificiului o gamă cromatică şi monumentalitate deosebite.
Clădirea însumează o suprafaţă de 1.016 mp, având 3 etaje şi cuprinzând la acea vreme „un amfiteatru, două săli de cursuri, două săli de desen, 15 laboratoare, trei muzee, nouă birouri, un atelier”.
Citiți principiile noastre de moderare aici!