La 30 de ani de la teribilul accident, Costel nu doar supraviețuiește, ci trăiește. Are o familie care îl împlinește, este psiholog cu diplomă și cu alte două dorințe personale împlinite: a urcat pe Machu Picchu, orașul-templu incaș din Peru și a văzut lumea de peste nori, într-un salt pe care l-a făcut cu parașuta la Chicago.

Costel Pârnău a avut o copilărie foarte grea, traumatizantă. Și-a văzut mama bătută de tatăl său, a fost abandonat la orfelinat în județul Botoșani, apoi transferat la Timișoara. Apoi viața i-a mai rezervat o încercare.

Ziua de 23 august 1993 avea să îi schimbe radical existența. Pe atunci, Costel avea 17 ani și se îndrepta spre muncă. În drum, în zona Freidorf, a vrut să urce într-un tramvai. Însă tocmai în acel moment, garnitura s-a pus în mișcare. O tragedie a urmat. Își amintește până la cel mai mic detaliu totul.

„Am vrut să urc în tramvai. Am pus piciorul stâng pe prima treaptă, tramvaiul era în stație, a pornit ușor cu ușile deschise. Auzeam huruitul roților, la un moment dat am auzit cum oasele au trosnit. Am fost convins și conștient că voi muri. Până să ia atitudine oamenii care se uitau paralizați, blocați, să vezi acolo lucruri desprinse, membre desprinse de corp, din cabina vatmanului, după ce tramvaiul s-a oprit, a coborât o persoană și mi-a spus personal: am coborât, m-am uitat, erai după roți, doar capul ți se mai vedea și cu mâna dreaptă, băgai mâna printre resturi, încercai să te salvezi și apoi pipăiai bordura și încercai să te tragi. Iată lupta până la ultima picătură de sânge. Îmi amintesc că toate resturile mi-au fost puse pe piept și am fost pus într-o Dacie și dus la Spitalul Județean”, ne-a declarat Costel Pârnău.

Unul dintre medicii de la spital i-a spus atunci că în momentul în care a ajuns la urgență, toate cadrele medicale au coborât din saloane, din sălile de operație, voiau să vadă tragedia. N-au pus mâna pe el, au considerat că nu mai are puls, nu mai are tensiune.

„Inima ta urma să mai bată o singură dată”, i-a spus doctorul. În plus, lipseau fragmente din oase, măduvă.

„Atunci am înțeles instantaneu că din această confruntare, ceea ce mi-a rămas a fost și este darul vieții. Acest creier sănătos prin care pot iubi, pot ierta, mă pot bucura, pot să fiu trist și pot să aștept trecerea din viața asta în viața cealaltă. Și atunci am zis: nu mai am pretenții. Medicul spunea: inima lui Costel a bătut pe uscat”, își amintește Costel Pârnău.

În cazul său, depresia a fost inevitabilă.

„Am căzut în depresie, dar cine scapă de depresie? Unii duc depresia pe picioare, alții se prăbușesc, alții au o stare de anhedonism, nu le mai place, nu le mai convine nimic. A fost inevitabil. Dar cred că, privind în urmă, pot să spun, cu mâna pe inimă și știu despre ce vorbesc, nu neapărat dizabilitatea, handicapul în sine, dobândit în urma unui accident, este cel mai cumplit de suportat și de dus. Pe el îl integrezi la un moment dat. Timpul trece, un an, doi, trei. Ci mentalitatea, legislația nu-ți mai permit accesibilizarea în instituții, la resursa financiară, să-ți achiziționezi niște ustensile, niște dispozitive, să poți umbla”, ne-a spus Costel.

Durerea trece, credința niciodată

Costel Pârnău este căsătorit și are doi fii, de 23 și 17 ani. Își amintește cum le schimba scutecele cu dinții și le lega șireturile la pantofi, când erau mici. Când soția sa și-a pierdut locul de muncă, în 1998, avea pensia 150.000 de lei, și în condițiile în care doar rata la apartamentul din zona Maria era 300.000 de lei.

„Într-o zi când nu am mai avut ce să mănânc, ea ce să mănânce, să poată alăpta copilul, m-am dus și am fost obligat să-mi amanetez verigheta mea, a ei și lănțișorul ei, pentru că țipa la propriul copilul de foame. M-am întors acasă, i-am lăsat bănuții și a doua zi am început să-mi caut de lucru. Erau niște riscuri enorme, să mă urc pe scaun, pe masă, scaunul fiind pe masă, și eu pe genunchi, pe scaun, să stau, să tencuiesc, să lucrez, să folosesc bormașina. De ce? Să supraviețuiesc”, ne-a relatat Costel Pârnău.

Întrebat cum a găsit puterea să nu renunțe, el ne-a răspuns: „cred că rezidă din dorința de a trăi și că nu toate zilele sunt la fel. Au fost moment crunte, cruciale în viață când am fost nemulțumit, dar nu am fost revoltat și m-am mai conectat și cu cerul, cu Universul, cu Dumnezeu”.

El le recomandă persoanelor bolnave sau cu dizabilități să dea un sens suferinței, să se întrebe ce pot face în situația dată și cu resursele rămase ca să trăiască cât mai aproape de normalitate.

„Până la urmă, dacă crezi și speri, speranța și credința mai scad din intensitatea suferinței, nu rămâne la aceleași cote. Trebuie să rămâi acolo, să alegi să crezi în tine când nimeni nu mai crede în tine. Alege să crezi în tine! Așa comandăm creierul. Mintea să fie slujitorul nostru, nu stăpânul nostru. Noi să-i spunem ce are de făcut. Dacă gândești în termenii: of, totul s-a sfârșit, nimic nu mai are sens, așa te vei și comporta. Îmi place gândirea rațional-pozitivă”, a mai adăugat Costel Pârnău.

Recunoștința pentru viață deschide căi nebănuite

A învățat să cânte la nai la Școala Populară de Arte, unde a studiat trei ani acest instrument musical, are și un CD, a susținut prelegeri în calitate de vorbitor motivațional în țară și străinătate, a scris poezii, iar recent și-a luat diploma de psiholog clinician. Costel a scris și o carte motivațională al cărei titlu nu e încă definitivat. Își dorește să profeseze, însă acest lucru va însemna renunțarea la pensia de handicap în valoare de doar 1.125 de lei.

Costel Pârnău a făcut demersuri la București ca persoanele cu dizabilități să-și poată păstra pensia în cazul în care se angajează, însă vocea sa nu a fost ascultată. În plus, pentru a-și putea achiziționa un mijloc de transport eficient, pe baterii, cu fonduri europene, a trebuit să renunțe temporar la pensie.

„Sunt niște oameni care n-au mâini, n-au picioare. Dacă nu reprezintă un bazin electoral serios, de ce sunt lăsați la periferie? 1.125 de lei pensie plus celelalte venituri de handicap ajung la 2.590 lei. Și în rest, nu poți cumula nimic. Și ca să trăiești dizabilitatea în România este extrem de costisitor. Pe aceste proteze (n.r. – la picioare) am plătit anul trecut 15.000 de lei TVA la stat”, afirmă el.

L-am întrebat dacă la 30 de ani de la accident, oamenii încă îl privesc altfel, diferit.

„Aș separa puțin actele. Oamenii din arealul cultural românesc, încă, o parte. O altă parte cu admirație. În schimb, în vest nu există așa ceva. Copilașii părinților din vest se uită cu admirație. Acolo îmi petrec uneori… nu aș putea spune vacanțe. Dacă sunt invitat să țin o prelegere, să consiliez sau să cânt la nai ca artist, sigur că mă duc la mare, vizitez câte ceva. Se uită cu admirație, îmi fac o fotografie, fără proteze, sar în mare, ies afară de acolo. La noi încă își contorsionează un pic corpul, privirea, se încruntă și numai că nu îmi spune: nu vezi că avem copii, cum te dezbraci? Și nu odată mi s-a întâmplat, în tramvai, în oraș. „Uite, mama, un nene fără mânuță. Taci din gură. Dar n-are mânuță, ce s-a întâmplat? Mă faci de rușine”. Și atunci eu mă întorc, cum un zâmbet cald și plăcut, până ajunge tramvaiul în stație explic ce s-a întâmplat și cum s-a întâmplat. Copiii au curiozități. Dar am constatat că mai traumatizati sunt părinții decât copiii”, a răspuns Costel Pârnău.

Darul vieții

În toată această mare de suferință, Costel Pârnău nu a abandonat nicio secundă lupta, a avut parte de mai multe bucurii și a reușit să-și împlinească unele visuri. A mers pe Drumul Mătăsii în Asia, a urcat pe Machu Picchu, orașul-templu incaș din Peru, a sărit cu parașuta în Chicago și a zburat cu elicopterul deasupra Marelui Canion în Statele Unite ale Americii, după ce l-a luat la pas 30 de kilometri. De asemenea, a traversat pe jos podul Golden Gate din San Francisco și a cântat la nai fiind aplaudat de turiști. S-a plimbat și pe celebrul bulevard Champs-Élysées din Paris. Îi mai rămâne un vis de îndeplinit: să ajungă la Marele Zid Chinezesc.