” Pentru cei mai mulţi vârstnici ai Timişoarei, şi nu numai pentru ei, odată cu pensionarea, viaţa le intră în umbră, atât pentru sociaetate cât şi pentru propria familie. În ciuda experienţei de viaţă, a bogăţiilor care le duc cu ei, vârtnicii sunt marginalizaţi, trecuţi într-un loc numit – greşit – nefolositor. Până să învăţăm să-i valorificăm, putem învăţa să-i facem în continuare fericiţi. Dansul şi efectele sale miraculoase, nu numai din punctul de vedere al medicilor, poate fi un răspuns şi o soluţie la singurătatea bătrâneţii. Noi am aflat cine, cum, unde şi cât dansează în Timişoara.
În cămin
Într-un anume fel, ziua ei va fi la fel ca toate celelalte. „Mă trezesc la şase şi aştept masa. Apoi, dacă avem activităţi organizate, cum sunt orele de gimnastică sau slujbele religioase, merg şi eu. Până la cină, în orele libere, citesc sau dezleg rebus. Să dansez? Nu, nu dansez. Eu sunt mai tot timpul în doliu”, spune C., o doamnă în vârstă de 76 de ani. În cea mai înaltă clădire de pe strada Inocentiu Micu Klein din Timişoara – o casă cu patru etaje – locuiesc în prezent 98 de vârstnici. Este Căminul pentru pensionari al oraşului, un loc întotdeauna plin, unde mulţi ar fi bucuroşi să ajungă, deşi posibilităţile financiare ale Primăriei şi legile româneşti îşi pot permite doar să le ofere o mâncare bună beneficiarilor şi nişte salarii de mizerie angajaţilor. „Cam 25 la sută dintre vârstnicii noştri sunt imobilizaţi la pat. Unii ajung aici de singurătate, alţii din cauza problemelor sociale. Vin pe picioare, dar din cauza vârstei, starea lor de sănătate se deteriorează, iar noi nu avem decât un post de îngrijitoare. Plătită cu 500 de lei. Uneori trebuie să schimbe şi 30 de scutece celor imobilizaţi”, spune Daniela Popa, psihologul centrului, o persoană care este, deseori, şi asistent social şi multe alte lucruri, dacă e nevoie. Cei mai fericiţi dintre vârstnicii din centru au familie care îi vizitează sau pe care, la rândul lor, o vizitează uneori. Cei singuri ies vara în parcul de copii din faţa instituţiei. Activităţile în care pot fi angrenaţi vârstnicii din cămin, astfel încât să se simtă utili, băgaţi în seamă şi cu rost, sunt cele de bucătărie, grădinărit sau curăţenie. „Tot timpul încercăm să-i scoatem din starea lor de retragere, să le oferim posibilitatea de a se angrena în diferite activităţi culturale, de a face mişcare, deşi e greu, pentru că îţi vin cu argumente de genul „la vârsta mea, eu nu mai fac asta”, admite psihologul Daniela Popa. Înotul sau dansul reprezintă, pentru vârstnici, activităţi de lux, indiferent că e vorba de bani sau accesibilitate. Deşi, la aproximativ o sută de kilometri de Timişoara, la Szeged, Ungaria, Sanyi-bacsi merge, de două-trei ori pe săptămână la un bazin de înot, împreună cu un grup de prieteni din tinereţe. Acum are 82 de ani şi ajunge dimineaţa, întotdeauna la 5,30, în faţa piscinei, dus cu maşina de câte un prieten, pe rând. Înoată, povestesc şi, mai ales, râd. „Măi, copii, voi mă ţineţi în viaţă”, le spune Sanyi-bacsi celorlalţi, oameni, de altfel, în vârstă de peste 60 de ani. Până nu demult jucau polo, dar pentru că pe Sanyi nu-l mai ţin puterile, preferă să schimbe ritmul. Pentru că important nu este să înoate, cât,mai ales, să fie împreună. Aşa cum ai fi într-un dans.
Pe poante
Se spune că dansul are efecte miraculoase. Asupra întregii vieţi. „Dansul e cea mai frumoasă artă, pentru că nu are nevoie de cuvinte. E frumoasă pentru că îmbină muzica cu gesturi, cu mişcare, este unică între arte, din punctul meu de vedere. Dansul se îmbină cu muzica, dă bună dispoziţie celor care îl practică. Oamenii au posibilitatea de a se cunoaşte între ei, de a mai schimba o vorbă, de a-şi aduce aminte de tinereţe, de muzică.. Parcă melodia asta, aaaah, îmi aduce aminte de….”, spune Ana Valkay. În oraşul meu, nu tocmai mic, numele ei înseamnă balet. Şi nu doar pentru iubitorii lui Tchaikovsky. Generaţii de fetiţe s-au încurcat şi descurcat în faţa poantelor ei. După zeci de ani de balet pe scenă, Ana Valkay dansează încă. Zi de zi. „Anul trecut s-au împlinit 20 de ani de activitate a Studioului de dans Ana Valkay unde lucrez cu copii de la 4 ani la 14 ani. Avem spectacole devenite tradiţionale la Crăciun şi în vară. Nu poţi renunţa la dans, nu poţi ieşi din magia lui şi am această şansă şi posibilitatea de a avea astfel legătură cu copiii, de la care eu îmi iau energia pozitivă şi posibilitatea de a-mi îndulci zilele şi a le însenina, zile care au uneori problemele şi grijile inerente tuturor. Îmi place foarte mult ceea ce fac”, spune Ana Valkay. Aceasta a fost balerină în Ansamblul Operei din Timişoara până în 1992, după care a urmat pensionarea şi a ales să continue dansul în această formă. „ Aceasta e, practic, acum, viaţa mea de zi cu zi. Copiii sunt în vacanţă şi deja mă gândesc la programul din toamnă, la cum vor fi. Îmi doresc foarte tare să-i învăţ lucruri frumoase şi să le facă şi bine, şi cred că aşa rămân în memoria lor, ca bunica numărul 3”, adaugă Ana Valkay. Poziţia ei o au puţini, dar şansele de a ieşi din izolare există. E nevoie doar de ….paşi în doi.
Dans, la cerere
Autorităţile locale trebuie să simtă ritmul, să înveţe paşii din mers. Ţările europene au înţeles demult şi valorifică potenţialul şi valoarea persoanelor în vârstă. În Timişoara a fost deschis anul trecut un Club al pensionarilor. Abia inaugurat, clubul are deja 400 de membri. Zilnic, în medie, 40 de vârstnici din tot oraşul vin la club, discută, joacă table, rummy, citesc, beau ceai sau dansează. „Ideea cu dansul nu a fost de la început. A fost cererea membrilor clubului. Am înfiinţat un Caiet al sugestiilor şi, încă din primele zile, o doamnă a scris că i-ar plăcea să existe ore de dans. Sub numele ei au semnat mai mulţi. Aşa am început. Am avut deja un ceai dansant, care s-a dovedit un succes şi vrem să-l repetăm”, spune Gabriela Tănăsescu, inspector în cadrul serviciului pentru persoane vârstnice. Unul dintre semnatari este Paraschiva Sapci. „Noi, bătrânii, nu facem atâta mişcare cât am vrea. Acasă nu avem aparate şi simţim nevoia să ne mişcăm pentru că ne simţim bine. Mai toate doamnele vor asta”, spune ea. Rodica Vlădoianu, unul dintre voluntari şi membră a clubului, spune că nu ştie câţi ani are, dar ce contează? „M-am născut în 1947. Îmi face plăcere să vin aici, la fel de mult cum îmi face plăcere să mă întâlnes cu elevii mei de la diferite şcoli din oraş, elevi cu care dansez. Prezenţa copiilor mă întinereşte şi îmi face plăcere bucuria lor atunci când mă duc acolo. Cred că la fel e şi pentru ei. La Ceaiul dansant am invitat tineri de la Liceul Economic ca să ne înveţe paşi de salsa. La început au spus că vin, dar nu vor sta mai mult de o jumătate de oră, iar până la urmă le-a plăcut atât de mult că au stat peste trei ore cu noi la club”, spune Rodica Vlădoianu. „S-a dovedit că acest club este o necesitate pentru vârstnici. Reduce izolarea socială şi acesta este scopul nostru: socializarea. Acest centru îi scoate din izolare. Unii au copiii plecaţi în străinătate. Apoi, pensionarea este un moment de criză ce induce depresie şi mulţi care au venit aici în stare psihică demoralizată, s-au schimbat treptat, în mod evident. Aici găsesc personalul sau leagă prietenii între ei , au activităţi lucrative diverse. Le creşte stima de sine, se simt valorificaţi. Ideal ar fi să existe astfel de cluburi în fiecare cartier din oraş pentru ca toţi vârstnicii să aibă acces la astfel de servicii. Dar abia s-a reuşit deschiderea acestui club şi nici aici nu am avut posibilităţi să angajăm personal. Practic am redistribuit personalul din centrele noastre de zi din oraş. Funcţionăm oarecum în avarie, dar suntem mulţumiţi când vedem efectele asupra beneficiarilor.”, spune Mariana Ciurcaş, coordonator al Clubului pensionarilor Timişoara. Dan Diaconu, noul viceprimar responsabil cu problemele vârstnicilor din Timişoara, spune că are în vedere înfiinţarea unor astfel de centre în cartierele oraşului. „Căutăm locaţii”, spune acesta.
Consultaţii de singurătate
Vârstnicii trăiesc şi dincolo de porţile oraşului. Şi la Jimbolia, la 60 de kilometri de Timişoara, singurătatea arată la fel. Dr. Venera Bucur, un medic de familie, care trăieşte (profesional vorbind) de 18 ani între vârstnicii căminului de acolo, spune că aceştia „de cele mai multe ori vin la medic nu pentru că au probleme de sănătate, ci pentru că sunt singuri. Şi atunci, atrag atenţia prin acest lucru”. Acolo sunt în prezent 100 de persoane, iar cea mai vârstnică are 93 de ani. Felul în care îşi petrec timpul liber depinde de starea de sănătate şi de starea psihică din fiecare zi. „Problema este că nici nu simt că vor, sau foarte greu reuşeşti să-i faci să facă o activitate. Probabil că nici noi nu suntem foarte bine pregătiţi pentru lucrurile astea. Există o sală dotată în centru, dar foarte greu îi mobilizezi. Dacă ar fi un instructor ar fi cu totul altceva. Cel puţin jumătate dintre ei s-ar implica. Cred că nevoia de socializare e cea mai mare, pentru că nevoile de bază – hrana, medicaţia – sunt satisfăcute, dar bucuria de a trăi nu o mai au şi asta îi face să nu mai aibă puterea să meargă mai departe. Să danseze ar fi foarte important pentru ei. Pentru că le schimbă starea de sănătate. Şi ar trebui să aibă puterea trăirii fiecărei zile. Vârstnicii merită să fie fericiţi, să facă ceva în fiecare zi, să meargă mai departe, să zâmbească, să trăiască încă 5 minute în care au fost bucuroşi”, spune Venera Bucur. De aceeaşi părere este şi dr. Corina Vancea, unul dintre cei (doar) trei medici geriatri din judeţ. Aceasta spune că mişcarea e importantă pentru vârstnici, mai ales dacă e organizată în grup, pentru că presupune comunicare. „Pentru vârstnici – predispuşi la depresie prin statutul de singurătate – a comunica e foarte important. Când comunică, vârstnicii se simt băgaţi în seamă. Asta îl scoate din izolare, din depresie. Şi, fiind depresiv, acesta poate ajunge treptat să refuze alimentaţia, slăbeşte, devine dependent de familie sau societate, ceea ce înseamnă nu doar că pierzi o persoană valoroasă prin experienţa ei pentru societate, dar, în plus, plăteşti pentru întreţinerea ei. Cu cât un bătrân e mai independent, cu atât viaţa lui şi a familiei lui e mai uşoară. La Piteşti există un grup de pensionari care se întâlnesc săptămânal şi ies la restaurant, fac lunar excursii cu preţuri mici, susţinute de Primărie. Felul în care a evoluat starea acestora după diversificarea activităţilor se poate măsura şi prin faptul că unii s-au recăsătorit acolo. Se sună, se ajută unii pe alţii, e un punct de plecare, iar evoluţia e pozitivă”, spune medicul. Iar studiile nu o contrazic. Mişcarea în ritmul muzicii are atât efecte imediate asupra dispoziţiei, dar are şi beneficii pe termen lung pentru sănătatea corpului, afirmă cercetătorii. Potrivit unui studiu realizat de National Heart, Lung and Blood Institute (NHLBI), dansul scade riscul de apariţie a bolilor de inimă, scade tensiunea şi te ajută să îţi menţii greutatea. Dansul întăreşte oasele picioarelor şi muşchii fesieri, tonificând corpul. Dansul întinereste corpul şi mintea. Un studiu a arătat că ritmurile latino-americane pot reduce riscul apariţiei maladiei Alzheimer, dar şi a altor forme de demenţă la bătrâni. Dacă vârstnicii participă la astfel de activităţi cel puţin 11 zile pe lună, riscul scade cu până la 63%. Cercetătorii susţin că dansul are efecte miraculoase asupra creierului. În primul rând, exerciţiul de a dansa creşte fluxul sangvin către creier şi presupune memorarea unor paşi şi colaborarea cu un partener: astfel este menţinută activitatea cerebrală, esenţială pentru sănătatea creierului. În plus, dansul presupune şi socializare, care reduce nivelul de stres şi simptomele depresiei.
Dansaţi, vă rog?
Pe strada Plavoşin din Timişoara se va deschide anul acesta un nou serviciu pentru vârstnici. Un centru, unde pensionarii cu venituri mai mici să aibă acces la servicii medicale, la un salon de coafură şi chiar la un magazin special. „Vor fi servicii pentru pensionari, gestionate tot de pensionari. Adică, în coafură va lucra tot o persoană vârstnică, iar în magazin se vor comercializa produse făcute de vârstnici. Prima ideea este aceea de a le oferi acces la servicii care să le permită şi socializarea”, explică Adrian Orza, fost viceprimar, unul dintre susţinătorii proiectului. „Din păcate, în România, nevoile de zi cu zi ale pensionarilor sunt legate, în primul rând, de aspecte precum pensiile mici sau accesul greu la medicamente şi atunci serviciile oferite de Primărie par neimportante. Dar acestea sunt adevăratele servicii pe care o Primărie trebuie să le asigure vârtnicilor”, a adăugat Adrian Orza. Comisia Europeană a promovat acţiuni la nivel european în favoarea persoanelor vârstnice şi examinează modul în care statele membre pot proteja generaţiile vârstnice împotriva riscurilor de sărăcie şi dependenţă, modul în care se poate asigura o asistenţă de lungă durată şi îngrijiri constante. Articolul 23 al Cartei Sociale Europene, privitor la Dreptul persoanelor vârstnice la protecţie socială vizează măsuri care să permită persoanelor vârstnice să rămână membri deplini ai societăţii cât mai mult timp posibil, prin intermediul unor resurse financiare suficiente care să le permită să ducă o existenţă decentă şi să participe activ la viaţa publică, socială şi culturală. Măsurile trebuie, de asemenea, să permită persoanelor vârstnice să aleagă liber propriul stil de viaţă şi să ducă o existenţă independentă în mediul lor obişnuit.
Undeva, între toate aceste ritmuri, trebuie să găsim paşii potriviţi. Dansul înseamnă apropiere, implică intimitate. Dansul cere să ne sincronizăm paşii şi, într-un anume fel, vârtnicii aşteaptă prima invitaţie la dans din partea autorităţilor locale. Până atunci, apropo, dvs. când aţi dansat ultima dată?
Citiți principiile noastre de moderare aici!