Cam jumătate dintre mașinile parcate într-o după-amiază de sâmbătă în preajma celor două piețe din Vârșeț au numere de Timiș. Puțini dintre cei care le-au parcat aici își găsesc timp și chef să se plimbe și în afara orașului, însă zona Vărșețului are mult mai mult de arătat și de oferit decât alcool ieftin, tutun sârbesc, kiki-riki și eurocrem aducătoare de amintiri din copilărie.
La doar 10 km de Vârșeț se află Mănăstirea Mesici. Data întemeierii ei nu este stabilită cu exactitate, însă legendele locului, semnalate în monografia scrisă de Darinka Rackov, vorbesc despre începului secolului al XI-lea, deci acum 1000 de ani. Prima monografie dedicată mănăstirii a fost scrisă de arhimandritul Vikentije Ljustina. Era intitulată “O scurtă istorie a Mănăstirii din Mesic, în Banatul Timișoarei, de la începuturi, în 1225, până la 1797”, avea 19 pagini și a fost tipărită la Buda. Încă nedescoperită de turismul de proximitate, aproape neștiută, ea este una dintre cele mai vechi mănăstiri din Banat, iar Institutul pentru Protecția Monumentelor Culturale din Serbia a decis, în 1991, proclamarea ei drept monument de excepțională valoare. Așezată în căușul blând dintre dealuri, mănăstirea își primește puținii vizitatori cu o liniște profundă, luminoasă. O potecă străjuită de flori duce la biserica veche, construită în stilul tradițional din Raska, ai cărei pereți lasă vederii trei rânduri de fresce realizate între secolele XII- XIX. Lăcașul e senzațional, iar icoanele seculare se dezvăluie încă de la intrare, pe ușile vechi de lemn. Totul este reastaurat și păstrat cu o grijă exemplară și în penumbra bisericii ai senzația că respiri, cucernic, istorie. În curtea foarte frumos rânduită, bănci care îndeamnă la meditație, chilii cu zăvoare vechi și un mic cimitir al celor ce și-au trecut vremelnica viață aici. Sub o boltă, o călugăriță tânără citește dintr-o carte de rugăciuni, lângă un vraf de patrafire scoase la soare. Nu are voie să se lase fotografiată, dar ne îndeamnă să intrăm și să privim “oriunde poftim”, apoi se întoarce la rugăciune. Printre prețioasele icoane ale Mănăstirii Mesici se află și Maica Domnului cu Mândrie, despre care se spune că e făcătoare de minuni. Așezată pe Tronul Maicii Domnului, icoana provine de pe Muntele Athos și a fost adusă aici în anul 1803.
Ca să ajungi la Mănăstirea Mesici, treci printre prodgoriile aurii ale Vârșețului. Se povestește că în 1494, paznicul tezaurului împăratului ungar Vladislav al II-lea a plătit zece galbeni și jumătate pentru un vas cu vin de Vârșeț. Sâmbăta, imediat după amiază, biroul de informații turistice e închis. Închisă este și Biserica Romano-Catolică, poți încerca să zărești, printre gratii, altarul și icoana Sf. Gerhard. La câțiva metri depărtare, un info-point electronic, pus în plin soare, dă informații generale, nu prea lămuritoare. Oprim pe ulița centrală a satului Mesici, care dă și numele mănăstirii, și cerem unui localnic, în sârbește, lămuriri de drum. După ce aruncă o privire spre numărul mașinii, bărbatul ne răspunde tărăganat, într-o limbă română de poveste: “Îndărăt! Musai să vă-ntoarceți, ui , acolo -i mănăstirea”. La Mesici trăiesc “cam trei suce dă suflete”, ne mai spune. Sunt mulți români?, întrebăm, mai mult ca să începem taifasul. “Nu mulți. Toți! Aicea la Mesici ni-s sat de tot românesc”. “Poate că îs și vreo două sau trei familii sârbești, dar și ei îs amestecați dă cununie cu români”, intervine, de dragul exactității, nevasta lui. Ne mai spun că și copiii învață carte românească, și slujbele se țin românește și în bucătărie se “fierbe românește”. Mărturie stau și instituțiile locale înșirate pe strada centrală: Școala elementară, Capela ortodoxă română, Biblioteca parohială, dispensarul. Casele sunt arătoase, îmgrijite, colorate, multe dintre ele cu etaj, despărțite de un fir vesel de apă și podețe de lemn. Elenuța Barbu locuiește peste drum de biserică și s-a așezat, din vreme, pe un taburet în fața porții, să aștepte serbarea. Căci de Sf. Ilie, la Mesici e mare sărbătoare: “vine și televizia dă la Novi Sad să filmeze, o sa fie cu slujbă, alai, joc, fanfară, foarte mare și frumoasă serbare o să fie”, ne anunță femeia. La Mesici există și o fanfară, Turturica, înființată în 1934 și care mai cântă și astăzi. Singurul lucru care cam lipsește din Mesici sunt tinerii, pare-se. “Îs la lucru, în străinătate. Mai ales prin Suedia și prin Austria. Îs care din vremea lu Tito s-or dus să munceasca și acolo lucră și copiii și nepoții lor. Își face casele și mulți se întorc la pensie aici. Iaca, asta mare de peste drum e lu nașii noștri. Au cinci căși aicea în Mesici, tot atâcea prin Suedia și vreo zece, închiriate, la Vârșeț. Și-or luat neveste tot românce, de aici, de pe sace”. Sunt respectate drepturile românilor aici? Elenuța Barbu râde cu mâna la gură, privește într-o parte apoi răspunde cu diplomație: “apăi, noi ne respectăm între noi ca români. N-avem de ce ne plânge. Numa cât o fost războiul, am dat toți înapoi. Ni-s toți ciuntiți, baremi că românii nu au niciun năcaz pră nimeni, cu credința lui fiecare și noi cu-a noastră”.
Scăldat în verdeață și tihnă, satul Mesici e străjuit de Cula Vârșețului, înălțată pe dealul de 399 de metri. Semnalizarea turistică e deficitară în zonă, așa că șansele să nimerești din prima încercare drumul depind de indicațiile trecătorilor. Care ni se oferă cel mai adesea tot în românește, de la oameni bucuroși să vadă “goșci dân țară” . Construită probabil în anul 1439 de către despotul Giurad Brankovici, Cula Vârșețului oferă o perspectivă spectaculoasă asupra întregii regiuni: Vărșețul cu străzile lui rectangulare și acoperișuri înalte, satele bine gospodărite, viile, câmpurile delimitate geometric și bine lucrate. Zidurile exterioare ale Culei sunt înalte de aproape 20 de metri, însă aspectul impresionant al vestigiilor este neplăcut anulat de un adevărat parc de antene parabolice răsărit pe platformă, de buruienile necosite și de pungile și pet-urile de plastic aruncate prin colțuri de turiști.
Nițel osteniți de urcușul și coborâșul de la Culă, adăstăm o clipă la Biserica Sfintei Cruci. Și ea încuiată, însă copacul uriaș din curte oferă o răcoare plăcută. Sub el, pe o bancă de lemn, un bărbat scufundat în lectură. În copac, mii de brotaci cântători. “Cum ați spus? Brotaci? Uite că n-am știut că le zice așa românește”, reacționează vârșețeanul-cititor. Bucuros de cuvântul românesc pe care îl scrie în josul unei pagini, intră imediat în vorbă: “Vi-s dă unde? A, aveți străbuni la Torac? Toracul Mare? Pe aici, mai ales pe sace, îs români peste tot și să țin dă români, cu graiul și cu toate. Ni-s mulți”…
La Vârșeț, între 13 și 22 septembrie 2013, se sărbătoresc Zilele culesului de struguri, cu spectacole, concerte, degustări de vin și de cârnați, carnaval și focuri de artificii.
Foto (c) fotosen.ro
Citiți principiile noastre de moderare aici!