Întâlnirea a început cu un Nae Caranfil extrem de emoționat, susținut cu prietenie de Mihnea Măruța (moderatorul acestor întrevederi dintre artiști și publicul prezent la festival), care l-a și întrebat foarte direct: „De la <<Restul e tăcere>> a fost cam… tăcere. A trecut deja ceva timp de când n-ați mai făcut un film și sunt convins că toată lumea prezentă aici ar vrea să știe ce mai lucrați.” „După ce m-am eliberat de <<Restul e tăcere>> am încercat să pun pe picioare un proiect început anterior și care mi-a furat, până acum, trei ani. Nu poți fi prezent și pe platoul de filmare și în viața publică, iar eu sunt superstițios și nu vorbesc despre lucrurile neterminate”, a răspuns Caranfil.
Nominalizările la Oscar, acele nominalizări de care filmele românești n-au avut parte niciodată, deși au fost ceva candidați serioși până acum, sunt un subiect important pentru Nae Caranfil, el fiind unul dintre acei regizori români care au avut mari șanse la această nominalizare, chiar cu filmul „Restul e tăcere”. Regulile după care juriul de la Oscar se ghidează în nominalizarea filmelor străine se schimbă aproape de la an la an, iar una dintre regulile cel puțin ciudate e că juriul nu e obligat să vadă toate filmele propuse spre nominalizare, ci e suficient să vadă jumătate dintre ele. „De aceea e important”, spune Nae Caranfil, „sa existe o companie care face lobby pentru filmul cu care te prezinți în fața juriului. De aceea sunt filme care sunt vizionate de majoritatea celor care decid și alte filme care nu sunt văzute deloc, poate mai bune decât acelea recomandate. <<Restul e tăcere>> a avut o companie de lobby.”
“Closer to the Moon”
Cel mai recent film al lui Nae Caranfil se numește „Closer to the Moon” și a fost prezentat miercuri seară, în premieră, în secțiunea „Film surpriză” de la TIFF. E o variantă încă brută, neterminată, însă e un film atât de emoționant și de bine făcut încât te ține captiv de la prima până la ultima secundă. Subiectul e o variantă romanțată a „jafulului secolului” din anul 1959, de la Banca Națională a României, când o bandă de hoți a înșelat vigilența (pe atunci) miliției și au făcut jaful pretinzând că toarnă o scenă de film. Așa cum însuși Caranfil spune, filmul e „75% ficțiune și 75% adevar”, cu o Vera Farmiga minunată în rolul lui Alice, prezența feminină a bandei de răufăcători.
Pentru acest film, Nae Caranfil a preferat să lucreze cu actori englezi, dând o aură internațională unui film care ar fi fost bun oricum, dar cu șanse mai mari de reușită în rândul spectatorilor din alte țări. „Am ales să fac acest film în engleză pentru a da o șansa filmului să fie văzut și înțeles de foarte mulți oameni, nu doar de români. Actorii britanici din film sunt cu totul altfel față de actorii români, au o cu totul altă abordare. Și pentru mine a fost o provocare să-i filmez, a trebuit să fac asta în așa fel încât să le dau posibilitatea de a se descătușa pentru că altfel simțeam că aș fi pierdut diamante. Au venit foarte pregătiți la filmări și am simțit cum îmi materializează imaginația, știind exact în ce moment trebuie să intervină în dialoguri și să-și pună amprenta personală pe roluri.”
L-am întrebat și eu pe Caranfil ce-ar spune unui tânăr regizor dacă l-ar ruga să-i dea niște motive pentru care e bine să facă film în România și nu în altă parte. „I-aș spune că acum în România e un moment bun să faci film. Ca regizor, încă ai putere de decizie, producătorul nu exercită un control discreționar asupra produsului finit. În Statele Unite, de exemplu, regizorul predă prin contract dreptul de „final cut”. În România nu e așa, din contră, aș spune că România e paradisul filmului de autor. Altfel, nu știu ce i-aș zice unui regizor tânăr, pentru că îmi amintesc primele cuvinte pe care le-am auzit din gura unui profesor, în prima zi de facultate (de la doamna Elisabeta Bostan, Nae Caranfil fiind absolvent al secției de regie de la clasa regizoarei): <<Bucurați-vă azi; până la sfârșitul vieții voastre nu veți mai fi fericiți>>”.
La sfârșitul proiecției noului film am fost rugați să nu facem recenzii de film și să spunem ce-am simțit, ce ne-a plăcut, ce nu ne-a plăcut, cum am văzut și trăit filmul. Singurul lucru pe care am putut să-l spun (cu lacrimile încă în ochi) a fost ăsta: „Ma bucur că istoria lucrează, câteodată, cu sufletele bune și le salvează atunci când e nevoie. Va mulțumesc că mi-ați arătat în felul acesta o poveste aproape uitată.”
Mă puteți citi și pe blogul personal.
Citiți principiile noastre de moderare aici!