Răzvan Ivănescu, împreună cu sora sa, tatăl şi soţia tatălui s-au urcat pe vapor în data de 7 ianuarie. Acesta povesteşte cum, în data de 13 ianuarie, după cină, au mers la teatru, unde era un număr de iluzionism, iar după câteva minute de la începerea spectacolului s-au auzit trei lovituri puternice.
„După ce s-au auzit cele trei bubuituri nava s-a înclinat într-o parte. Noi toţi aveam impresia ca încă suntem sub vraja iluzionistului, doar că la un moment dat un om de la teatru o luase la fugă înspre ieşire să vadă ce s-a întâmplat. Eu am fost al doilea care a ieşit din sală. Am ajuns pe puntea trei şi se vedea izbitor de aproape malul”, ne-a povestit Răzvan cum a început întregul coşmar. A ieşit cu întreaga familie pe punte, angajaţii Costa erau îmbrăcaţi cu vestele de salvare şi au plecat şi ei să facă acelaşi lucru. El spune că apa era tot mai aproape de balustradă, însă nimeni nu le spunea nimic, ci doar că sunt câteva probleme la sistemul electric.
Răzvan: “Nu a fost o luptă pentru supravieţuire, a fost chiar un măcel”
Angajaţii Costa au început să separe familiile, femeile şi copiii în faţă, iar barbaţii în spate. „În momentul acela cu toţii ne-am dat seama că lucrurile o să scape de sub control. Lumea începuse să urle pentru că nimeni nu ne spunea nimic, nu ne spunea că avem probleme serioase. Lumea a început să îşi piardă cumpătul atunci când inginerii de la Costa au început să desigileze şalupele de salvare. În acele momente cu toţii ştiam că va urma să urcăm în ele”, îşi aminteşte Răzvan.
Ordinea pentru a urca în şalupe nu s-a menţinut, iar în cele din urmă urcau în şalupe cei care aveau cea mai mare forţă. „S-au urcat pe un sistem căruţă, cine are muşchii mai tari e primul în cabină. Spre surpinderea noastră primii care au urcat în cabine au fost membrii echipajului”, ne-a spus Răzvan.
Pentru ca Răzvan să poate urca împreună cu familia sa într-o şalupă, tatăl acestuia a fost nevoit să apeleze la violenţă. Răzvan spune că atunci a existat cea mai mare teamă de moarte, pentru că oriunde încercau să gasească un loc într-o şalupă oamenii spuneau că nu mai există.
„Noi am fost pe puntea patru. Am stat o oră şi jumătate fără să facem absolut nimic. Nava se înclina mai tare, iar ulterior s-a auzit acel sunet de părăsire a vasului de şapte ori, iar momentul acela a fost efectiv apocalipsa. A fost o confruntare violentă între tata şi acea persoană care stătea în faţa şalupei, în ideea în care peste tot unde mergeam spuneau că nu este loc şi ne trimiteau să mergem înspre fundul vasului. Momentul într-adevăr de frică a fost când nu reuşeam să urcăm pe nicio şalupă de salvare, când vedeam că oamenii încep să calce în picioare oamenii mai în vârstă sau persoanele cu handicap, când vedeam copiii mici care cădeau în braţele prăinţilor pe punte. Nu a fost o luptă pentru supravieţuire, a fost chiar un măcel, erau bărbaţi corpolenţi şi atunci când îşi faceau loc îşi trageau toată familia în şalupă. Îmbarcarea în şalupe s-a făcut total dezordonat. A fost aproape imposibil să urcăm în şalupă”, îşi aminteşte Răzvan.
Odată urcaţi în şalupe teama ar fi trebuit să ia sfârşit, însă Razvan povesteşte cum dintr-o dată a început să i se facă rău, din cauză ca simţea că se sufocă, iar în şalupe nu exista pic de apă. “Ulterior din cauza îmbulzelii şi din cauza oamenilor adunaţi pe acolo am simţit că începe să mi se facă rău şi avem senzaţia că nu mai aveam plămânii suficienţi de mari pentru a trage destul aer. Au reuşit să coboare o jumătate de metru şalupa, iar ulterior, nava fiind înclinată, până a ajuns şalupa la vreo doi metri deasupra apei a frecat peretele lateral al vaporului. În momentul ăla toată lumea urla în şalupă că ne temeam cu toţii ca aceasta să nu se spargă de la frecarea cu nava, mai ales că nava era din metal şi şalupa de sticlă. Apoi a urmat o cădere în gol de doi mteri. Abia din a treia încercare a fost pornită şalupa”, povesteşte Răzvan.
Odată ajuns în şalupă spune că frica de moarte a dispărut, în ideea ca ţărmul era foarte aproape şi putea să înoate. Ajuns împreună cu familia la ţărm, şi-a sunat restul rudelor din ţară pentru a-i anunţa ca sunt în siguranţă, iar apoi au fost duşi de un feribot pe portul Livorno.
Răzvan: „După această croazieră am reevaluat valorile familiei”
Primul contact cu autorităţile din România a fost la Nădlac, însă la vamă au fost destul de reticenţi cu ei. „La vamă ne-au întrebat «bine bine, dar voi paşapoarte, buletine nu aveţi». Le-am spus că buletinele erau pe nava care a naufragiat. Ei ne-au spus că în acest caz trebuie să mergem să dăm declaraţii. La un moment dat a intervenit şeful de tură care a zis „lasă-i să treacă, o seară bună şi drum bun”, asta a fost singura reacţie a autorităţilor”, spune Răzvan.
Persoanele care au fost pe Costa Concordia urmează să fie despăgubite de compania navală. Răzvan spune însă că familia nu a luat încă o decizie în privinţa despăgubirii, însă vor o variantă paşnică, pentru că experienţa a însemnat pentru el o întreagă schimbare de perspectivă asupra vieţii.
„Nu este o sumă care să te facă să uiţi sau să ştergi cu buretele lucrurile care s-au întâmplat. Această sumă este cel mai neimportant lucru. După această croazieră pot spune cu certitudine că am reevaluat valoriile familiei şi valorile interumane care se leagă zi de zi şi pe timpul vieţii, pentru că averea, banii sunt lucruri atât de neimportante şi superficiale. După eveniment discutasem cu familia şi ne întrebam ce ar fi fost dacă unul dintre noi s-ar fi rătăcit, dacă s-ar fi întâmplat ceva… Tot timpul ne chinuim să nu începem să plângem gândindu-ne ce însemna să urcăm patru pe vapor şi să coborâm trei sau doi. Aşa că, banii sunt cei mai neimportanţi…” a concluzionat Răzvan.
Nava Costa Concordia a naufragiat în data de 13 ianuarie lânga insula italiană Giglio cu peste 4.200 de pasageri la bord. Bilanţul morţilor se ridică la 17, în timp ce 15 persoane sunt înca date dispărute.
Citiți principiile noastre de moderare aici!