– E greu să introduci într-o casetă scurtă toată activitatea dvs. De aceea, spuneţi-mi din punctul dvs de vedere, ce anume v-a dat satisfacţie de-a lungul carierei? Ce aţi reuşit?
– Dacă fac o ordine de priorităţi, cred că lucrul cel mai important pe care l-am făcut a fost că am urmat în cele din urmă îndemnul profesorului Ţurcanu, care a avut ca vis modernizarea pediatriei şi la noi în ţară. Aceasta a însemnat, în anii aceia de început de medicină pentru mine, supraspecializarea pe capitole de patologie, exact cum se întâmplase, mai devreme, cu medicina adultului. Şi în vremurile acelea de început pentru toată Europa, ne-a orientat pe fiecare dintre colaboratori spre câte un capitol de patologie. Dumnealui a ţinut într-un mod cu totul deosebit la imunologie, hematologie, la care automat, se asociază şi oncologia. Iar eu sunt un om foarte disciplinat pe de o parte, şi pe de altă parte respect ierarhia, dacă nu este una nedreaptă şi incorectă. Mai ales am avut motive să-l respect pe profesorul Ţurcanu, pentru că am în el un model de muncă, de altruism, de lipsă de egoism material. A fost un model pentru noi, extrem de preocupat să ducă pediatria înainte, pe toate culoarele ei. Am fost disciplinată şi extrem de muncitoare şi am reuşit de una singură, după o perioadă foarte îndelungată, să fac acest lucru în domeniul clinic. Dar în acelaşi timp, pentru că şi crezul meu a fost că o medicină modernă trebuie să fie bazată pe dovezi, am lucrat foarte mult timp în clinică. Şi în paralel am lucrat foarte mult şi în laborator, punând la punct extrem de numeroase tehnici pentru hematologie. Am lucrat în toate aceste trei domenii – hematologie, imunologie şi oncologie, care în cele din urmă a devenit aşa cum e şi în Occident, prioritară pentru asistenţa de spital. Cealată patologie, hematologică şi imunologică, în bună măsură a fost translatată în ambulator şi spitalizare de zi.
– În ce s-au transpus aceste lucruri pentru Timişoara?
– Am această bucurie că, într-adevăr, am reuşit să impun Timişoara ca un centru de frunte pentru onco-hematologie, imunologie pediatrică. Prin aceasta am atras atenţia, după 1989, celor din străinătate care au vizitat România, dar şi simpatia, susţinerea şi legarea unor adevărate relaţii de prietenie, şi nu exagerez, cu personalităţi din statul german. Comunitatea de limbă cu aceste personalităţi mi-a permis să exprim mai bine ceea ce facem. Şi sigur că am reuşit ca, din cele 2, 3 salonaşe supraîncărcate, în care erau asistaţi bolnavii cu această patologie, să ieşim şi să primim în chip de donaţie această clădire care este parter plus, iniţial, două niveluri. Când au văzut că mai este nevoie de spaţiu, ne-au ridicat şi nivelul al treilea la care, cu multe dificultăţi birocratice, austriecii, susţinătorii şi prietenii noştri au asociat şi Centrul familial cu 16 paturi. Mai sunt multe alte lucruri care au fost primite ca donaţie, aparatură de ordinul multor sute de mii de euro. După aceea a venit şi proiectul RonaldMcDonald la noi. Fiind o luptătoare, aceasta a fost viaţa mea. Nu poţi să serveşti doi Dumnezei. Nu ai decât unul singur şi atunci, luptând pentru spital, sigur că am şi reuşit să fac multe şi am devenit credibilă pentru cei de afară.
– Practic, aţi reuşit să faceţi aici un complex, o bază…
– O bază de infrastructură care ne-a permis în cele din urmă să facem pasul celălalt, şi anume iniţierea transplantului medular în România. A fost un lucru cu totul deosebit, pentru că ţara noastră era pe o listă foarte scurtă de ţări europene în care transplantul acesta nu se făcea. Transplantul medular, care nu este foarte spectaculos pentru lumea laică în general, fiindcă nu presupune intervenţie chirurgicală laborioasă, este totuşi transplantul cel mai complicat, cel mai pretenţios din toate punctele de vedere, şi pentru bolnav, şi pentru echipa medicală, şi pentru monitorizarea intratransplant şi posttransplant. Astfel am reuşit ceea ce se reuşeşte foarte greu: să ne solidarizăm. Chiar mă gândesc la profesorul Virgil Păunescu, care a fost un liant foarte interesat şi foarte alături de noi. Cu el împreună, cu centrul de transfuzie, cu centrul de radioterapie din Timişoara am reuşit să realizăm o echipă unică, deşi, administrativ, avem sedii diferite.
– Care credeţi va fi viitorul în onco-pediatria timişoreană?
– Eu spun ce îmi doresc. Am reuşit foarte multe. Să fii recunoscut şi acceptat ca partener în străinătate, pe picior de egalitate cu ceilalţi specialişti din domeniu, este un lucru cu totul deosebit. Pentru că ei au o experienţă. Pentru că nu poţi şterge totul cu buretele şi să spui acum avem o medicină modernă. Putem să cumpărăm aparatură, dar trebuie să ne clădim o anumită experienţă. Şi să nu uităm că au fost 20-30 de ani în care noi am fost închişi în limitele graniţei, timp în care informaţiile nu ajungeau la noi. Cărţi, reviste nu puteam aduce din străinătate, nici măcar prin intermediul rudelor. Şi îmi aduc aminte că abonamentele de la Universitatea de Medicină erau dominate de cele din America de Sud, China, URSS, scrise cu literele lor, şi mă gândeam: oare cum o să citim? Am fost absolut închişi, închistaţi, nu am mai ştiut ce se întâmplă, aşa că deodată nu poţi să faci saltul. Faptul că în continuare, în momentul în care se duc de la noi oameni pentru tratament în străinătate şi – în ciuda intereselor lor de a atrage cât mai mulţi bolnavi acolo -ei le spun „de ce veniţi la noi, când dvs aveţi centrul din Timişoara?” e o dovadă de altruism şi prietenie. Trebuie să înţelegem că există un astfel de interes din partea lor, şi anume să accepte pentru tratament pacienţi din România, pentru că astfel intră bani în sistemul lor de sănătate dinafară, şi sumele sunt mult mai generoase decât la noi. La noi, de exemplu, pentru transplantul alogeneic statul alocă aproximativ 50.000 de euro. Acelaşi transplant, cu exact aceeaşi procedură, poate să coste între 150.000 şi 200.000 de euro sau chiar mai mult în străinătate, pentru că în această sumă sunt incluse salariile medicilor, ale personalului, care sunt incomparabil mai mari. Aşadar trimiţând bolnavi afară, noi finanţăm sistemul lor şi ei sunt foarte interesaţi. Mi-am dorit şi doresc ceea ce am şi reuşit: să fim centru de onco-hematologie lider de opinie şi cu întreaga hematologie de adulţi. Pentru că suntem primul şi singurul centru în reţeaua internaţională de donori de celule, consideraţi parteneri de încredere ce putem accesa şi apela reţeaua. Pentru că suntem şi primii care am făcut nu doar primul transplant autolog, primul transplant alogeneic, transplant înrudit, primul transplant neînrudit, dar şi primul transplant cu celule din cordonul ombilical. Deci am avut toate aceste premiere tocmai datorită faptului că, pe de o parte, aici s-a realizat o echipă, dar şi pentru că am avut sprijin din afară, inclusiv pe prof. dr. Nagy Kalman din Ungaria, care a fost alături de noi în primele transplanturi, de prof. Gardner din Viena şi prof. Schramm, pe probleme de hemofilie, pe colaboratorii din Nordrhein Westfalen şi alţi prieteni reali. Adevărul este că un centru pe care l-ai clădit, în care ai investit fantastic de mult, nefiind interesată de celelalte tipuri de asistenţă şi investind aici toată puterea minţii, nu poţi să-l plasezi la lada istoriei. Pentru purul motiv că este o chestie extraordinar de necesară, pentru că aici se moare şi nu poţi abandona un sector în care consideri că opinia ta, intervenţia ta, poate fi salvatoare. Şi atunci aş dori să rămână la acest nivel. În mod absolut miraculos – pentru că nu se întâmplă des să atragi atenţia Bucureştiului sub aspectul susţinerii, deoarece există o competiţie, firească şi benefică – s-a întâmplat să atragem atenţia celor de la Asociaţia Salvează Vieţi. Aceştia, în mod real, ne susţin de mai mult timp şi au contrinuit la realizarea infrastructurii, laboratorului, a băncii de celule, a trei boxe sterile, a saloanelor de terapie intensivă. Cred că şi în România, spiritul acesta de solidaritate a prins rădăcini şi a făcut posibil ceea ce n-am putut să sperăm. Cred că acum avem condiţiile necesare. Eu am condus tot felul de proiecte de cercetare şi din România – achiziţionarea unor echipamente importante – iar ultimul proiect important, un proiect generos de un milion de euro cu Ungaria, ne-a permis achiziţionarea de aparatură foarte costisitoare pentru laboratorul de biologie moleculară.
– Ce faceţi în timpul liber? Atunci când plecaţi din spital?
– În viaţa mea, trebuie să punem pe picior de egalitate spitalul din Timişoara cu Centrul clinic din Buziaş. Al doilea obiect al satisfacţiei aş zice că este Centrul din Buziaş şi este o satisfacţie enormă, pentru că a pornit dintr-o iniţiativă a soţului meu, profesorul Viorel Şerban. Eu am fost luni de zile contra acestei iniţiative, pentru că nu am crezut că vom fi în stare să ducem la bun sfârşit totul, dar soţul meu, în stilul unui gorjean, a spus : „dacă nu vrei şi tu, voi face eu singur, chiar dacă îmi va lua dublu timp. Dar dacă faci asta în memoria copilului nostru, atunci asta îţi face cinste”. Şi spun încă o dată că m-am asociat la ideea acestui proiect cu toată puterea mea şi, în afara muncii în spital, am dedicat cu toată puterea mea activitatea celor care aveau nevoie de ea, fiecare din domeniul lui. Soţul meu în diabet zaharat, iar eu, cunoscând nişte puncte vulnerabile, în domeniul hemofiliei. Pas cu pas, aproape incredibil, s-a născut ca o minune o instituţie ce a fost inclusă în sistemul public de spitale de interes naţional, direct subordonată Ministerului Sănătăţii, recunoscută pentru rezultate, eficienţă, necesitate, atât în interiorul ţării, dar şi în străinătate. Iar dovadă stau premiile pe aceste domenii internaţionale.
– Şi atunci, ce faceţi în timpul liber? Aveţi prieteni?
– E un subiect care n-aş dori să fie abordat nici într-un material destinat publicului, pentru că, din punctul meu de vedere, este zona asupra căreia nu meditez şi despre care nici nu doresc să vorbesc.
– Dacă, într-un anumit punct, viaţa dvs ar fi fost alta, aţi făcut totul la fel?
– Am absoluta convingere că făceam absolut acelaşi lucru, pentru că suntem practic creaţi pe un model genetic şi asta ne hotarăşte felul de a fi, felul de a acţiona.
Citiți principiile noastre de moderare aici!