Spectacolul începe cu “o scenă grecească” în patetică atmosferă de “montaj literar-muzical”, gen “artistic” predilect în orice dictatură, și doar câteva indicii, precum costumele “antice” care sunt doar fațade ghipsate (design vestimentar Irena Radišić), trădează intenția ironică a regizorului. Secvența -lead este întreruptă abrupt de mașiniști și schimbarea de planuri îl aduce în prim-plan pe Julian Assange, fondatorul site-ului Wikileaks, în chip de Prometeu. Oricât de riscantă ar părea la o primă vedere, translația pe care se construiește întreg spectacolul este solid justificată, ideatic și dramatic: dacă Prometeu le-a adus oamenilor focul/cunoașterea, înfuriind zeii și fiind supus unei chinuitoare condamnări la singurătate, fenomenul Wikileaks, argumentează regizorul, în care informația/cunoașterea accesibilă doar “zeilor” lumii contemporane este dăruită umanității îi dă, incontestabil, lui Assange aura unui Prometeu modern. Precursorul său istoric în desecretizarea totală a documentelor de stat a fost chiar Vladimir Ilici Lenin, iar încercarea sa eșuată de a concepe o guvernare fără secrete nu lipseste din rapelurile montării lui Mladenović. Pornind de la această idee, spectacolul suprapune pe matricea tragediei lui Eschil “decupajele prometeice” ale lumii de astăzi, trecând în revistă toate perspectivele și discursurile fundamentale privind Puterea, dictaturile, revoluțiile și manipularea. Decupajele sunt clare, simpliste chiar, modelele sunt evidente, începând chiar cu Prometeu- Assange, interpretat de Ion Rizea, un personaj monocolor, cu peruca blondă, dicția moale și ticurile preluate de milioane de fani ai enigmaticului lansator de bombe mediatice. Creator al unei lumi fabuloase, al unei geografii planetare internaute, cu toponimii grecești, o sublimă Suedie și un Bosfor eliberator, alcătuind unul dintre jocurile acelea complicate care adună milioane de utilizatori într-o altă realitate, virtuală, codificată, Prometeu- Assange crede, precum cel mai veritabil erou mitic, în Libertate, Cunoaștere, Bunătate. Însă mesajele pozitive, moralizatoare, sunt greu de servit noii sensibilități în forma lor de adevăr mitic, în afara unui rețetar care să implice doze considerabile de umor, de ironie și chiar sarcasm. Pe discul înclinat pe care se desfășoară întreaga intrigă (decor inspirat conceput de Marija Kalabić ) se succed personaje mult mai colorate decât pionul central al tragediei (el însuși un pion în mâna zeilor, într-o piesă deja scrisă), compoziții actoricești extrem de izbutite realizând Claudia Ieremia în rolul Io (o prezență scenică puternică, victimă manipulatoare în scandalul sexual consumat de media), Cătălin Ursu, excelentă reprezentare a unui Hermes cu afinități naziste și reflexe corporatiste, și “Vulturul american” Victor Manovici. Corul este un personaj foarte bine lucrat (în pofida unor deranjante deficiențe de dicție accentuate de măști), cu apariții de mare efect precum cea în care intonească hitul Abba “Take a chane on me” sau finalul (tezist, în fond) în care indivizii din masa supusă manipulării își dau jos măștile de Anonymous și își desconspiră…ID-urile reale. Anumite pierderi de ritm, unele soluții de mizanscenă a căror previzibilitate scade intensitatea percepției sunt sesizabile, însă nu compromit crescendo-ul bine calculat al spectacolului. Kokan Mladenović este recunoscut ca un regizor militant, opera sa având un puternic substrat civic, etic, iar spectacolul său cu “Prometeu înlănțuit” despre putere, revoluție, libertate și dreptul la adevăr, întrunește calități esențiale, de idee, mesaj şi emoţie, care îl fac o lectură obligatorie pe afişul TNT. Descins dintr-un spațiu cultural încă nedezintoxicat de obsesiile războiului, de amintirea atrocităților, dintr-un teatru puternic manifest, protestatar, regizorul sârb își “plantează” un discurs (anti)politic viu într-un oraș al revoluției, oferindu-i un spectacol curajos, nou, care vorbește și pentru cei care-l iubesc pe Eschil, și pentru cei care duc noaptea “războaie” pe internet, pentru cei care proclamă o nouă revoluție, răsturnarea lumii, și pentru anarhiștii de 2 giga visând la game-ul perfect în Olimpul guvernat de Windows. Premiera oficială a spectacolului va avea loc în 22 septembrie 2013, ziua în care Teatrul Naţional sărbătoreşte 137 de ani de la inaugurarea Palatului Culturii.
Foto (c) fotosen.ro
Citiți principiile noastre de moderare aici!