În momentul în care ar fi trebui să-și înceapă studiile la grădinița de masă din zona Steaua, Raluca a fost “refuzată elegant” și trimisă în locuri unde există “personal specializat” pentru nevoile ei. Acum a absolvit Universitatea de Vest din Timișoara, Facultatea de Limbi Moderne Aplicate.
La vârsta de trei luni, după vaccinul antipolio, Raluca Popescu a intrat în comă, timp în care doctorii i-au sfătuit pe părinții eu să se împace cu găndul că fetița nu are nicio șansă și chiar dacă va supraviețui „va fi o legumă”. Raluca a supraviețuit, iar familia a început lupta cu prejudecățile, cu sistemul, cu directorii de grădinițe și de școli, cu toți oamenii care o trimiteau fie în școli speciale fie în instituții unde există “personal specializat” pentru nevoile ei.
“Țin minte prima zi de grădiniță. Nu aveam nici mașină, nici scaun rulant. Eram într-un cărucior de bebeluși. Ne-a prins o ploaie torențială încât a doua zi am fost internată în spital cu pneumonie”, rememorează Raluca. Părinții ei au insistat să urmeze grădinița, apoi școala de masă, chiar dacă pentru lucrul acesta a trebuit să străbată orașul, fără mașină, cu mijloace de transport în comun neaccesibile. După bacalaureat, alegerea Universității de Vest a fost simplă: era singura cu lift. Pare un criteriu banal, dar pentru Raluca și mama ei cel mai important era să poată ajunge în sălile de curs și seminarii.
“Acești trei ani au fost foarte grei pentru mine mai ales așteptatul pe holurile facultății, de multe ori de dimineața până seara. Mijloacele de transport în comun fiind neaccesibile am fost nevoiți să cumpărăm o mașină. Nici condusul în ploaie sau în zăpadă nu a fost foarte ușor însă inexistența locurilor de parcare pentru persoanele cu dizabilități de la universitate ne-a îngreunat foarte mult frecventarea cursurilor. Nemaivorbind despre situațiile în care se defectau lifturile cu săptămânile și trebuia să urcăm sau să coborâm scările zi de zi. Acum la final sunt foarte mândră de ea că a depășit toate obstacolele și a reușit să termine facultatea. De multe ori a trebuit să depună efort foarte mare să învețe și să-și dea examenele. Dar o să fiu și mai mândră când o s-o văd angajată!” , spune, cu un oftat de satisfacție și ușurare, Valentina Popescu, mama Ralucăi și asistentul ei personal cu norma de lucru de 24 de ore pe zi.
Pe lângă performanța de a face față cu brio studiilor universitare și obstacolelor zilnice, Raluca s-a implicat și în îmbunătățirea calității vieții persoanleor cu dizabilități.
“În 2010, împreună cu alte 4 persoane cu dizabilități, am început mișcarea Ceva de Spus, un grup de autoreprezentanți, între timp devenit asociație și replicat și în alte 3 orașe. Visez la o lume unde dimineața, după ce mă trezesc și mă ajută asistentul personal să mă aranjez, pot să ies pe ușa blocului cu scaunul rulant electric. Mă pot urca singură în mijloacele de transport în comun și pot merge la servici. Visez să lucrez într-o clădire accesibilă, unde mă pot descurca singură. Visez o lume unde pot ieși la distracție cu prietenii fără să fiu nevoită să fiu însoțită de mama pentru a mă ajuta cu deplasarea. Visez o lume unde persoanele cu dizabilități trăiesc cu adevărat în comunitate, au aceleași șanse în toate aspectele vieții, sunt respectate și valorizate!” –își punctează Raluca planurile ei de viitor.
Grupul de autoreprezentanți Ceva de Spus s-a înființat la Timisoara în 2010 şi urmăreşte să atragă atenţia asupra provocărilor cu care se confruntă persoanele cu dizabilități, cu scopul de a îmbunătăţi calitatea vieţii acestora.
Citiți principiile noastre de moderare aici!