Îndrăgostiţii de operă îşi recunosc adesea propriile vise în eleganţa spetacolelor, în puterea muzicii lirice de a induce o altă realitate. Arareori însă e deconspirat efortul conjugat care generează inefabilul. Joi, 22 martie, la Opera din Timişoara s-a desfăşurat o rarisima „repetiţie deschisă”, în sine un spectacol plin de farmec. Un „şnur”, cum spun artiştii, în care vânzoleala sălii a cântat în duet cu trepidaţia scenei. Orchestra ca un mecanism cu fine reglaje, muzicienii în haine de repetiţie, nu în fracuri şi rochii negre, notând febril pe partituri indicaţiile in crescendo ale dirijorului italian David Crescenzi. În prim-plan, una dintre cele mai strălucitoare distribuţii oferite publicului timişorean în această stagiunea aniversară: Marianne Cornetti, Călin Brătescu în rolul Enzo, soprana Liliana Matei Ciuca (în rolul Laura Adorno), coreenii Kim In Hui (Barnaba) şi Hye Yong Park (Cieca), Sorin Drăniceanu (Alvise Badoero).
Pe divă o recunoşti imediat, chiar dacă tot ce anticipăm de obicei a fi apanajul divelor – narcisisim, capricii, infatuare, ifose – îi este complet străin vedetei invitate. Marianne Cornetti este o prezenţă tonică, o artistă plină de vitalitate, cu un ambitus vocal ameţitor, un om cald, vesel, fericit şi cu un umor bulversant, de o colegialitate irezistibiă. Star autentic, recunoscută astpzi drept una dintre cele mai mari mezzosoprane verdiene ale lumii, artista s-a născut în Pennsylvania, SUA, într-o familie cu vocaţie muzicală. Cu un tată italian, pentru care opera a fost mereu „limba maternă” , o mamă pianistă care îi cânta la pian cântecele ţării ei, Irlanda, şi o bunică mezzosoprană , Marianne Cornetti are în voce sangvinitatea, forţa şi vitalitatea unui mixt cultural remarcabil. Între două întrări pe scenă, vedeta a acceptat, prietenoasă, să acorde un interviu pentru www.tion.ro. Adesea, în prelungirea cuvintelor a venit spontan muzica, fiindcă Marianna Cornetti cântă aşa cum respiră: natural, fără efort, fără oprire.
Sunteţi astăzi una dintre cele mai admirate mezzosoprane verdiene ale lumii. Vă mai amintiţi vreodată cum a început celebritatea, cum a fost pasul de la anonimat la notorietate?
E o întrebare complet neaşteptată! Nu, nu m-am gândit niciodată la asta. Dar cred ca e interesant de reflectat. Nu a fost un pas, nu un salt, au fost mulţi paşi mici, unul după altul. Cred că Dumnezeu mi-a dat un destin, un drum şi eu îl parcurg. Nu ştiu unde duce, eu doar îl urmez. Ştiu că dacă m-aş opri, s-ar termina, aş muri. Să ştiţi că am început cu roluri mici, Anina (Traviata), Mama Lucia (Cavalleria), Inez (Trubadurul), am studiat mult, apoi am avut ocazia să cânt Azucena, la Opera din Atlanta. Cred că atunci a început totul. Aşa i-am întâlnit pe agenţii care mă impresariază şi astăzi, m-au adus în Europa şi mi-au spus: Marianne, ţi-am aranjat 5 audiţii în 5 zile consecutive, pentru 5 roluri diferite. Crezi că poţi să le faci? Am răspuns: pun pariu că da! Şi am obţinut 5 contracte. O mare parte din tot ceea ce sunt şi am realizat în operă i se datorează celebrei soprane Nelly Miricioiu, pe care o consider maestra mea şi cea mai bună prietenă a mea.
Simţiţi că aţi plătit, în vreun fel, „preţul celebrităţii”? În ce fel v-a schimbat, ca om, statutul de stea a scenei lirice?
Păi, uitaţi-vă la mine? Arăt eu ca un star, mă port ca o divă? Eu nici măcar nu cred în celebritate, e o aiureală. Am aceiaşi prieteni, port aceleaşi haine şi îmi plac aceleaşi gusturi. Doar muncesc mai mult, cânt mai mult şi, sper, tot mai bine. Asta e toată „celebritatea” mea. Restul sunt iluzii şi mi se par ridicoli oamenii care se identifică cu aceste iluzii.
Este impresionant repertoriul dumneavoastră care conţine nu doar toate rolurile importante de mezzo, ci o mare paletă de roluri de soprană. În vreme ce mulţi cântăreţi se tem să -şi lărgească registul vocal, spunând că e riscant şi că vocea e cel mai fragil instrument, curajul dumneavoastră impune şi impresionează. Nu vă temeţi de pericole?
Fiecare simte cât de fragil sau puternic este „instrumentul” lui, vocea lui. Eu am muncit mult pentru aceste roluri, toată viaţa am studiat şi mi-am antrenat vocea şi de 25 de ani vocea mea e obişnuită cu acest continuu balans sus-jos. Talentul, vocea sunt doar condiţiile esenţiale pentru muncă. Singura plasă de siguranţă pentru voce este munca, studiul.
Sunteţi deci o „workoholică” declarată?
A, nu, asta nu. Munca fără distracţie, fără sentimente, fără plăcere nu a ar avea niciun haz.
Care sunt artiştii pe care îi admiraţi şi i-aţi putea numi drept modele?
Sunt mulţi artişti de la care ai de învăţat în meseria asta. Altfel nu se poate. Despre Nelly Miricioiu v-am spus, e maestra mea. Maria Callas a fost un fenomen. Admir eleganţa şi frazarea Giuliettei Simionato, eleganţa lui Ebe Stignani, calităţile dramatice ale Fiorenzei Cossotto, dicţia Fedorei Barbieri. Eu cred că opera înseamnă mai mult decât cântatul: înseamnă să produci emoţie autentică, să ai acea comunicare specială cu publicul, să simţi că i-ai făcut fericiţi pe cei care te ascultă. Abia atunci merită.
Sunteţi un om fericit?
Nu e evident? Cred că se vede de la o poştă!
Vă place Gioconda, ca personaj? Dar compania în care veţi cânta această operă la Timişoara?
Oh, o ador pe Gioconda, are aşa o bunătate profundă, necondiţionată, pnă la sacrificiu. Şi nu o spun ca politeţe, sunt artişti minunaţi în această distribuţie, sună foarte bine şi ne înţelegem grozav.
Veţi cânta pentru prima dată acest rol, ceea ce este un adevărat compliment pentru publicul de aici. Cu un asemenea impresionant portofoliu, mai există un rol nou pe care să vi-l doriţi?
O, sunt multe, multe. Visez să cânt Dalila, să cânt Isolda…Mama mea îmi spunea mereu: dacă ai un vis şi poţi să-l vezi clar în tine şi nu-l trădezi, se împlineşte. S-a dovedit că e adevărat.
Aţi cântat pe toate marile scene ale lumii, Scala, MET, Viena şi toate celelalte. Care este locul dvs. favorit?
Nu ştiu, nu există. Sau mai bine zis. Locul preferat este unde mă aflu în acel moment. Acum, e Timişoara.
Foto (c) fotosen.ro
Citiți principiile noastre de moderare aici!