Trei directori, câteva ore de povești, o mare bucurie împărtășită, asta înseamnă rândurile ce urmează. Un tribut de spectator (al meu) adus celor care mi-au făcut serile mai frumoase, prin inovațiile aduse în instituțiile conduse cu elan și neoboseală: Lucian Varsandan (Teatrul German), Adă Lupu a Hausvater (Teatrul Național) și Balazs Attila (Teatrul Maghiar).
Trei teatre timișorene împreună pentru artiști.
Campania UNITER se desfășoară de 12 ani într-o aproape tăcere, de a cărei existentă știau doar cei apropiați teatrului. “Artiștii pentru artiști”, inițiativă anuală care reprezintă contribuția artiștilor din teatrele românești la pensia artiștilor retrași din activitate. Nu e caritate, e celebrarea muncii atâtor oameni care au vegheat ca teatrul să ajungă la public, iar publicul să-și bucure sufletele. Anul acesta, însă, campania are o mai mare vizibilitate, aducându-ne la cunoștință situația precară în care se află sprijinirea culturii în toată țara: directorii de teatre se zbat să adune fonduri pentru producții care să umple sălile de spectacole, iar artiștii retrași din activitate sunt cu totul uitați, din momentul în care au renunțat la slujbe.
Cele trei teatre timișorene participă, deja, de ani buni la această campanie. E reverența pe care o fac în fața celor de la care au învățat meserie sau în fața celor pe care i-au admirat, de lângă scenă, de-a lungul timpului.
“Dincolo de suportul material”, spune Lucian Varsandan, cu calmul și zâmbetul care îl caracterizează, “e vorba și de un suport moral pe care suntem datori să îl oferim. Trăim într-un timp în care noi, ca societate, am devenit foarte neatenți: față de intelectuali, în general, față de o categorie aparte de oameni care ne înfrumusețează viața, în special. Am o mare admirație pentru profesioniștii culturii, indiferent de domeniu, însă teatrul, lipsa de finanțare cu care teatrul trebuie să se lupte, va rămâne într-un con de umbră, în comparație cu alte neajunsuri. Ceea ce putem face, însă, este să rămânem discreți, apreciind demnitatea unor oameni pe care i-am cunoscut într-un vârf al carierei.”
Ada Lupu, o femeie în ton cu instituția pe care o conduce – puternică, hotărâtă, însă foarte sensibilă -, vorbește despre campanie ca și când și-ar ține sufletul în palmă. “Solidaritatea între artiști nu poate fi decât un demers onorific. Cred că orice instituție trebuie să susțină artiștii, atât cei cu care lucrează, cât și cei retrași, iar ceea ce facem noi, prin alăturarea la campanie, e fundamental. Artiștii sunt oameni care lucrează mult cu ei înșiși și e important să găsească lângă cei cu care împart munca un strop de calm, prietenie și echilibru. Societatea trebuie să investească, cu aceeași pasiune, și în tineri, pentru că arta e o soluție de o a deschide și înflori.”
Pe Balazs Attila l-am prins într-o pauză de repetiție. Se pregătește de premieră și este singurul director, dintre cei trei, care e și actor. Lui nu i se pare că face un gest măreț, ci unul foarte normal. “E un gest pe măsura unui teatru care crede în valorile din jurul lui. Ca actor, nu joci altfel în seara respectivă, aceea în care spectacolul participant la campanie este programat. Ești artist și nu poți face altceva decât să ajuți cu munca ta, este ceea ce poți dărui din tot sufletul. Noi nu facem mari eforturi de management pentru a redirecționa acești bani, participăm în fiecare an și nici nu mai e nevoie de o invitație. Invitația a fost necesară acum 12 ani, acum se întâmplă totul de la sine.”
Povești despre curaj.
Producțiile teatrale din ultimii ani ale celor trei teatre sunt tot mai curajoase. Comunitățile șvăbești și maghiare sunt din ce în ce mai mici, iar românii se cam lăsaseră duși de vorba ase face teatru doar la Bucuresti”. Bani pentru cultură nu sunt, iar cei trei directori s-au văzut puși în fața unor mari provocări: să readucă publicul la teatru, indiferent de naționalitate. Așa s-au născut unele spectacole care au primit nu doar cronici naționale și internaționale favorabile, ci și premii însemnate, pentru regie, scenografie sau actori. Recunoaștere la nivel național și vorbe adin gură în gura” prin care au făcut ceva uimitor: au umplut sălile de spectacole, multe producții jucându-se și acum, la câțiva ani de la premieră, cu casa închisă.
“Noi ne-am dat seama că publicul nostru, cel pentru care ne înființasem, nu mai era ca pe vremuri. Mai sunt aproximativ trei mii de șvabi în Timișoara, nu puteam juca la nesfârșit pentru ei și a trebuit să ne reinventăm, să ne schimbăm profilul fundamental.”, își amintește Lucian Varsandan de primele momente ale directoratului Teatrului German. “E un proces în plină desfășurare, încă ne căutăm drumul spre inima timișorenilor. Publicul a dărâmat bariera de limbă venind la teatru și încercând altceva. Jucăm cu săli pline pentru că același public a recunoscut această transformare și ne-a lăsat să ne apropiem de sufletul lui, iar noi am căutat soluții prin care să ne adresăm publicului nevorbitor de limbă germană.”
Spectacolele Teatrului German sunt dinamice, unele conțin nuditate, altele sunt puternic îndreptate spre grotescul uman, e o forță foarte mare care vine dispre scenă prin actorii excepționali pe care teatrul îi are în componență. A fost curaj sau nebunie să monteze producții de un asemenea impact emoțional? “Ne-a fost teamă. Trebuie să înțelegi un lucru: nucleul spectatorilor noștri sunt șvabi cu o orientare puternic catolică. Am fost feriți de conflicte din zona tradițională doar pentru că am făcut transformarea într-o manieră care nu a fost radicală. Avem Shakespeare clasic, Cehov, dar și Dea Loher. Este, dacă vrei, un dans pe sârmă a cărui scop este de a crește un public nou. De ani de zile acordăm aceeași atenție spectacolelor clasice, celor curajoase, cum le numești tu, dar și celor de copii. De exemplu, în luna aprilie avem Ziua Teatrului German pentru Tineret, în care ne preocupăm de copii de la liceul german care vin la noi și joacă spectacole.
Teatrul Național face musicaluri, spectacole de dans cu coregrafi controversați sau montează producții despre subiecte sensibile (dacă nu chiar tabu) ale societății de azi. aEu cred că nu curajul nostru trebuie pus pe tapet, ci dorința de a face publicul să aibă curaj, venind la spectacole altfel.”, spune Ada Lupu, cu zambetu-I specific. “Lucrurile acestea se întâmplă, nu îți propui neapărat să faci ceva cu care să spargi tiparele. Pal Frenak (coregraf maghiar – n.r.), cu care am făcut Switch, a văzut întâi “Boala familiei M” la Budapesta. I-a plăcut atât de mult încât după spectacol a invitat toată echipă la cină și s-au împrietenit, așa că propunerea de colaborare a venit foarte firesc. E același principiu care a funcționat și la colaborarea cu Afrim, Mazilu sau orice alt regizor care a montat spectacole la noi. E un principiu care funcționează: experiențele lor personale duc la întâlniri care îi fac să revină și să lucreze cu noi. La fiecare final de colaborare suntem foarte bucuroși de experiență pentru că totul vine natural, nu e o provocare forțată.”
Curajul Teatrului Maghiar vine din montarea unor spectacole care se duc mult înspre teatru fizic, o formă de exprimare care e extrem de solicitantă fizic, pe lângă necesitatea naturală de a transmite povestea unui spectacol. “Facem planuri pe termen lung.”, spune, simplu, Balazs Attila. “De fapt, asta e secretul. Și faptul că noi suntem o echipă aici, luăm decizii împreună, muncim cot la cot, pe scenă și în afara ei. Nu ne e teamă să experimentam și să diminuăm neajunsul că jucăm într-o limbă străină. Eu am jucat în trei limbi, maghiară, germană și română, și de fiecare dată am fost la fel, nu m-am schimbat ca actor. Teatrul e un joc de echipă, iar dacă noi avem încredere în noi, și publicul căpăta încredere în noi.”
“Amintiri despre viitor.”
Întâmplările care au dus la colaborări fructuoase sunt cheia lucrurilor bune care se întâmplă și se vor întâmpla la teatrele timișorene. Festivaluri, spectacole invitate, muncă în desfășurare, toate pornesc de la trecutul împletit frumos.
“Ne complicam viața cu bună stiinta”, mărturisește Lucian Varsandan. “Acum ne pregătim de un festival intern de teatru, pentru tineretul vorbitor de limbă germană, dar și de vizionarea celor de la UNITER a spectacolului “Fetița din bolul peștelui auriu”, în care avem nominalizate două actrițe: pe Olga Torok, pentru rol secundar, și pe Silvia Torok, pentru debut.” Îi spun că duo-ul Afrim (regie) – Buhagiar (scenografie) a fost unul câștigător, spectacolul având parte de recenzii foarte bune. “Cu Radu Afrim eram în discuții de prin 2007. Aș putea să spun că am stat pe capul lui până a acceptat să facem un spectacol împreună, dar adevărul este că și el și-a dorit foarte mult să vina aici. Cu Dragoș Buhagiar a fost mai greu, nu ne cunoșteam profesional și prima întâlnire am avut-o la Craiova; eu am mers acolo special să-l întâlnesc și ne-am văzut cu puțin timp înainte să trebuiască să mă întorc la Timișoara, în holul hotelului. Am vorbit despre orice altceva, nu despre teatru sau despre proiectul ce voiam să i-l propun. Aveam nevoie de o astfel de întâlnire. El a venit la Timișoara, s-a întâlnit cu echipa și asta a fost, am făcut spectacol împreună. Cred că e necesar ca, din când în când, parcursurile familiare ale unor artiști să fie deranjate în mod voit, să experimenteze. E fertil pentru ei să lucreze cu oameni cu care n-au mai lucrat niciodată, iar eu, din ‘99 incoce, de când sunt în Teatrul German, am văzut cele mai frumoase spectacole născute din cele mai nebănuite întâlniri.”
Prioritățile Adei Lupu sunt legate de apropierea Fest FDR (festivalul dramaturgiei) și de obținerea autorizațiilor pentru Fabrica de Decoruri, o inițiativă a TNT care dorește ca în România să existe un loc în care spectacolele să aibă parte de decoruri făcute de scenografi, de oameni dedicați teatrului și să se înlocuiască improvizările care se fac pentru a oferi ce e mai bun în materie de decoruri. “Decorul, scenografia unui spectacol, se face cu materiale speciale, cu o tehnică specială, e o meserie în sine. Trebuie să arate într-un anumit fel, care să se încadreze în conceptul de teatru. Vrem să facem asta la un nivel specializat, să acordăm tuturor spectacolelor noastre (și a celor făcute de colegii noștri din țară) o atenție deosebită, așa cum merită. Încă puțin și termin cu toate actele, sper, birocrația e chinuitoare.”
“Fest FDR o să fie între 11 și 19 mai. Vrem să deschidem cu un spectacol special, mare, superb, dar așteptăm răspunsul primăriei în privința finanțării. Ne-am aflat și noi pe lista respinșilor de la finanțare a ICR, am făcut contestație, încă nu ne-a răspuns nimeni. Ni s-a spus doar că nu am depus toată documentația, am refăcut dosarul și l-am trimis, conform instrucțiunilor. Încă așteptăm. Acum, însă, pregătim premiera lui “Prometeu înlănțuit” – va fi o bucurie spectacolul asta. E regizat de Kokan Mladenovic, un regizor care montează texte adaptate pentru publicul de azi, ceva ce ar trebui să facă orice artist al zilelor noastrei.”
Teatrul Maghiar se pregătește de o nouă ediție a festivalului euroregional TESZT. Dacă anul trecut s-au îndreptat spre o zonă specială a teatrului care are o mare legătură cu dansul și forța fizică din teatru, anul acesta pregătesc o surpriză frumoasă, pe care domnul director mi-a dezvăluit-o, cu rugămintea de a fi discretă în privința asta. “Vrem să arătăm oamenilor un program complet, într-un comunicat de presă care să arate și bucuria noastră de a pregăti un eveniment atât de frumos. Anul trecut am avut cel mai mare număr de spectatori, de când există festivalul și vrem să păstrăm asta. Ne dorim să rămânem în spațiul nostru intim, în care am crescut și ca organizatori, dar și un public care, în mare, a rămas același, alături de noi și de intimitatea pe care am reușit s-o creăm în timpul festivalului.
Avem și spectacol nou, în regia lui Hajdu Szabolcs, un spectacol de autor. Fiecare spectacol va fi diferit, deși structura e aceeași. Asta din cauza că lucrăm mult pe text, pe direcție și ni se permite să improvizam și să croim în funcție de indicațiile regizorale. De fapt, repetițiile noastre sunt schimbările pe care le facem asupra textului.”
“Cine vrea să vadă teatru, să vină la teatru.”
Așa mi-am încheiat discuția cu Balasz Attila. Mi-am dat seama câtă dreptate are într-un lucru spus atât de simplu. Nevoia de cultură nu e cea mai prezentă în viața noastră, dar poate fi micul moment de respirație adâncă al fiecăruia dintre noi.
Teatrele din Timișoara fac spectacole bune, aici nu e nicio îndoială. Mai rămâne doar să ne deschidem mintea și, indiferent de etnie, să poposim, măcar preț de un spectacol, la fiecare dintre teatrele noastre de stat, iar asta din două motive: tehnic, există căști sau traduceri text; artistic, teatrul e teatru indiferent de limbă, actorii buni vor transmite întotdeauna ceea ce trebuie. Iar Timișoara și ale sale teatre sunt pline de actori valoroși.
Așa că poate o să alegeți unul din spectacolele astea:
Teatrul Naţional Timişoara – „Nopţi cu Isadora” de Ion Jurca Rovina, regia Sabin Popescu, 27 martie
Teatrul German de Stat Timişoara – „Titus Andronicus” de William Shakespeare, regia Brian Michaels, 28 martie
Teatrul Maghiar de Stat Csiky Gergely Timişoara – „Vremuri de pace”, regia şi scenariul Hajdu Szabolcs, 26 martie
Mă puteți citi și pe blogul personal.
Citiți principiile noastre de moderare aici!