Adevărat repertoar al suferinţei, textul lui Jean Cocteau i-a re-dat celebrei actriţe experienţa unui „spectacol -laborator”, după cum însăşi declară. „A fost reîntâlnirea cu profesoara mea, Sanda Manu, după 26 de ani de când terminasem Academia de Teatru. O întâlnire la rugămintea mea, pentru că trecerea timpului aduce cu sine pericolul manierismului şi pune praf pe acest schelet de actor…Am rugat-o pe Sanda Manu să aleagă un text pentru mine, l-a ales pe acesta şi am lucrat…dur, exact ca în anul I de facultate”, a rememorat Oana Pellea. Cei peste 500 de spectatori care au urmărit, captivaţi, rogvaiv-ul sentimentelor femeii părăsite pentru care tot ce mai contează în viaţă este ultimul telefon promis de omul iubit, sunt dovada că Timişoara are publicul său îndrăgostit de teatrul clasic şi de marii actori.
După spectacol, în Holul cu Oglinzi a fost prezentat Jurnalul Oanei Pellea, volum apărut la Editura Humanitas în 2009.„Este o carte tristă. Şi nu tocmai. Pentru că vorbeşte despre anii când mama mea se pregătea să plece din lumea asta. Şi am învăţat o lecţie fundamentală, de la ea, că un om poate avea, în pofida suferinţei, un sfârşit cu demnitate, frumos şi luminos”, a mărturisit actriţa. „Oriunde ar fi, Oana Pellea îşi ajunge sieşi, nu are nevoie de prezentare. Să fii fiica lui Amza Pellea este, în sine, un blazon aristocratic”, a subliniat criticul literar Cornel Unureanu, liderul Uniunii Scriitorilor din Timişoara, invitat de Doina Popa, preşedinta Fundaţiei Artmedia, să vorbească despre carte şi autoare.
Citiți principiile noastre de moderare aici!