Continuăm incursiunea în amintirile unui calculatorist cu un amalgam de jocuri pe dischete, „cărate” cu hard disk-ul dintr-o parte în alta și… trecerea de pe consola Atari sau Sega pe jocul pe… „ordinator”… Sunt niște pași pe care unii dintre noi i-am făcut, iar alții am avut prieteni care au avut aceste gadgeturi ale anilor trecuți. Unii acum aud de ele… de la cei… „experimentați”…

Cu „hardul” pe la prieteni, după jocuri

Poate mai știți dischetele acelea mici pe care veneau jocuri „mari”, arhivate pentru a încăpea pe acest suport, sau care erau transportate direct cu hard disk-ul. „Hardurile” mobile nu prea existau, dar pentru un joc bun se transformau hard disk-uri de 540 de Mb Western Digital sau Quantum în „instrumente mobile”. Era simplu: „decapotai” unitatea centrală, scoteai cablul serial care făcea legătura „hardului” cu placa de bază, scoteai alimentarea, două șuruburi pe stânga, două pe dreapta, care mai alunecau printr-un slot PCI câteodată și erau și cam mici pentru a le găsi imediat, și erai gata de plecare. Înfășurai hard disk-ul într-un tricou, apoi într-o bluză mai groasă, îl băgai într-o plasă de rafie (a la Mișu – sic!) și pe-aci ți-e drumul spre sursa ta de jocuri, care putea fi un prieten (de cele mai multe ori) sau vreun „precupeț de megabytes” care îți umplea hardul cu bani de două beri și-un suc Tec. Ajungeai de obicei la prietenul care avea ceva jocuri noi luate de prin „Complex” și începea conectarea. Nu era ca azi cu un bluetooth și o atingere de ecran. Trebuia să desfaci unitatea centrală a calculatorului prietenului, dacă nu era deja „decapotată” – de obicei era, și să conectezi cele două hard disk-uri. Al lui, care avea sistemul de operare și setările acelui calculator, era master, iar al tău slave sau primary slave, depinde care pin era acoperit și câte încercări se făceau pentru ca cele două „harduri” „să se vadă”. Trebuia să intri și în BIOS, prin apăsări repetate ale tastei DEL, atunci când calculatorul începea să pornească (să „booteze”), unde noul hard era detectat, dar sistemul nu-l mai găsea pe al prietenului „dătător” de jocuri sau invers. Urma o întreagă sarabandă de schimbări pe „pinuri”, de apăsări de taste DEL, de intrat în BIOS până când, într-un final, cele două „harduri” se vedeau și puteau comunica între ele pentru a-și transfera fișiere prețioase. O dată instalate, cu cablul serial luat de la unitatea de dischetă sau de la vreun CD-Rom, dacă exista, și cu alimentarea abia băgată și presată în sus sau în jos (pentru că de la atâtea trasee mufele slăbeau și nu mai făceau contact) începea transferul. Hardul „vizitator” era pus pe cărți, lângă unitatea centrală, sau deasupra unității, ori în poziție verticală, pentru că ori nu mai era loc prin calculator – unitatea centrală, ori era prea multă bătaie de cap să-l bagi în lăcașul lui, trebuia să treci printr-o barieră de fire încâlcite, pe care nu doreai să o „spargi”… Așa că „hardul” lua loc pe un volum din „Peripețiile bravului soldat Svejk” sau pe „Viața pe Mississippi” a lui Mark Twain și începea… transferul. Știai că „hardul” e funcțional atunci când auzeai „dulcele sunet” al pornirii lui. Fiecare hard disk avea sunetul lui, iar proprietarul îl știa de la o poștă…

Doom, Duke Nukem…

Dacă Wolfenstein 3D era mai mult pe dischete, de la Doom încoace a început transferul jocurilor cu „hardul”. Doom era primul joc de acțiune 3d în care eroii arătau mai bine, erau mai bine conturați, iar pătrățelele (pixelii) care-ți săreau în ochi la Wolfenstein 3d nu erau atât de evidente, se pierdeau în ziduri sau pe la „încheietura” vreunui monstru de capăt de nivel. Jocul era unul cursiv, iar povestea destul de simplă – parcurgeai un traseu plin de piedici, împușcai ce prindeai în cale, luai „viață” ca să-ți oblojești rănile, iar la final de nivel îi puneai capac unui monstru, după ce descărcai toate armele pe care le aveai la dispoziție în el, în pixelii lui… Pe parcurs te mai băgai în pereți, te mai blocai printre pixelii cei mari, dar era o experiență fantastică pentru mulți. Doom s-a jucat mult, deși sângele zbura dintr-o parte în alta, și nu era colorat în verde, iar monștri erau la tot pasul. A urmat Duke Nukem… Duke… a fost hitul nopților de iarnă, vară, toamnă și primăvară. Se juca mult, jocul a devenit mai colorat, alergai prin cinematografe, prin tot felul de spații pe care le explorai, până când mai intrai într-un zid de pixeli și dădeai un… restart la calculator. A fost jocul unei generații și aproximativ toți care aveau pe acasă vreun calculator cu DOS sau Windows îl jucau. Duke Nukem a ajuns la noi după ce prin 1996 a fost lansat de 3d Realms (au existat și versiuni anterioare, dar nu atât de populare), iar jocul „încingea” calculatoarele și monitoarele – unele cu placă VGA și cu 256 de culori și un AdLib – placă de sunet unde auzeai muzica cum „cântă” la începutul jocului. Cine avea sound blaster auzea unele onomatopee ale lui Duke atunci când omoara vreun monstru. Dar nu tututor le placeau jocurile tip „first person shooter”. Unii erau pe… strategie…

Heroes

Heroes a venit prin aceeași perioadă ca și Duken Nukem, cu mai multe „episoade” (cel mai cunoscut și jucat a fost Heroes of Might and Magic III) și cu mulți oameni care abia așteptau să-l joace. Opțiunea multiplayer în online era un vis pe atunci, așa că se juca „hot seat”. Pe acest „scaun fierbinte” stătea cel care venea la rând la… mutare. Se întâmpla cam așa: se strângeau cinci-șase prieteni la cel care avea calculatorul și jocul acasă și se pornea Heroes. Joc de strategie, cu castele și „cuceriri”, plus resurse pentru regat. Era un joc de strategie pe ture, unde fiecare avea mutarea sa, făcea ce trebuie făcut în regat, își poziționa eroii și apăsa pe clepsidra care făcea să treacă timpul și un alt jucător să ia loc pe scaun și să facă treabă prin regatul său. Se ajungea la confruntări și la dezbateri pe tema resurselor a „goldului” și se vorbea despre diferite skilluri pe care le are fiecare erou în parte. În funcție de numărul de persoane, un joc putea dura și 5-6 ore până se decidea un câștigător, deci întâlnirile din fața calculatorului se prelungeau târziu în noapte și te vedeai ieșind pe geamul casei prietenului pe la 3 a.m. pentru că în camera alăturată dormea bunicul și nu aveai cum să-l „sari”… Erau nopți întregi care se derulau în fața calculatorului din pricina jocurilor, iar Heores era unul dintre ele, se întindea pe o perioadă lungă de timp, năștea dezbateri, nu neapărat aprinse, era ca un fel de șah animat care a avut o priză fantastică la public. Se juca mult, chiar dacă au apărut între timp…

Red Alert și Warcraft

Tot strategie, dar cu tancuri și baze militare. Red Alert era continuatorul jocului Command & Conquer, dar, deși erau partizani C&C, care greu se lăsau cuceriți de noul joc, tot Red Alert era mai apreciat, chiar și în șoaptă, era un nume mai sonor și mai „șlefuit”. De altfel, Red Alert are ca „supratitlu” Command & Conquer, iar Westwood este editorul amândurora. Cu Red Alert a început adevăratul joc de strategie – erau două tabere care se luptau pentru cucerirea teritoriului. Pentru a ajunge să cucerești o tabără aveai însă nevoie de o bază bine pusă la punct, de o centrală care să producă energie, de o fabrică de tancuri, de un loc unde se recurtează soldați, tot felul de forțe și vehicule, pe care le „creșteai” înainte de a pleca la luptă, dacă nu cumva erai atacat de inamic înainte de a-ți crea armata. Practic, plecai de la zero, aveai o mașină (o bază cu dotări minime) pe care o puneai pe un teren ales de tine și de acolo te dezvoltai. Minai… resurse, nu monede electronice, făceai tot felul de lucruri în pustietate pentru a ajunge să dezvolți o armată stabilă, care să poată ține piept inamicului. Lupta finală se încheia cu cucerirea bazei inamice, iar tu îți treceai în cont încă o victorie.
Warcraft a fost, de asemenea, un hit al jocurilor Real Time Strategy – RTS. Orcii se luptau cu oamenii. O vorbă era cunoscută atunci printre gameri: „Orcs are selling peace, but men are not buying it” (Orcii vând pace, dar oamenii nu cumpără). Primul Warcraft a ieșit pe piață prin 1994 și prezenta confruntarea dintre orci și oameni. Orcii erau creaturi mai degrabă simpatice decât „de detestat” și mulți alegeau tabăra lor în detrimentul celei a oamenilor. La fel ca la Red Alert, construiai baza, adunai resurse, creai armata și atacai, încercând să fii tu cel care este numit câștigător. Sunetele orcilor, aprobările oamenilor când dădeai click cu mouseul pe un anunț punct făceau deliciul jucătorilor. Warcraft s-a dezvoltat mai departe spre Warcraft 3 și scenariul DotA, bazat pe o hartă din Starcraft, dar asta deja e o altă poveste, cu alți eroi și alte teritorii… De la RTS trecem la RPG – Role Playing Game…

Diablo

Diablo a fost lansat prin 1997 de Blizzard, un nume care a devenit din ce în ce mai greu pe piața jocurilor – Warcraft și Starcraft fiind doar două dintre hiturile lor, alături de Diablo. Cu eroul din Diablo te plimbai printr-un „dungeon”, rezolvând tot felul de mistere și înfruntând bestii ascunse sub pământ. Se juca în single player și săreai de multe ori de pe scaun atunci când aveai lumina stinsă în cameră, era noapte, și dădeai de vreun mister nepătruns pe care încercai să-l dezlegi. De altfel, RPG-ul nu era altceva decât un joc de aventură combinat cu Questul – jocul în acre descifrai mistere, căutai diferite lucruri prin „imagine”, găseai chei care deschideau anumite uși ori alte lucruri care te duceau spre ținta dorită. În Diablo învățai tot felul de vrăji și interacționai cu personajele, care îți spuneau unele secrete care îți prindeau bine mai încolo…

Stunts, Destruction Derby
Stunts este, de asemenea, un joc care a „omorât” o droaie de taste direcționale. Cu sunetul lui de PC Speaker, de ziceai că îți crapă difuzorul, și cu grafica lui vectorială era destul de apreciat și piratat de gamerii care voiau performanță la mașinile lor care făceau tumbe prin aer sau mergeau în linie dreaptă spre Finish.
Destruction Derby era un alt „racing game”, dar poate „racing” e prea mult spus și poate profund incorect. Era mai degrabă un joc tip „arcade”, o luptă până la final, până reușeai să-ți distrugi mașina ta sau a altora, tamponând-o de celelalte până la dezintegrare. Erai ca un toreador în… ring, încercând să îngenunchezi alte mașini. Și cine ieșea din bătălie cu motorul încă funcționând, chiar dacă aripa mașinii atârna pe jos, era învingător. După Destruction Derby a apărut și Carmageddon și alte jocuri, care, în timpurile noastre, nu s-ar potrivi cu actualele viziuni și care ar fi criticate nespus pentru „scorul” de pe ecran, unde era contabilizat câți oameni ai zdrobit de asfalt și numărul de mașini „totally wasted”. Au fost jocuri și cu romantism, sau… cum poți să îi spui la…

Leisure Suit Larry…

Un joc cu accente erotice în care Larry, un personaj deloc atrăgător, dar tare simpatic, trebuia să rezolve tot felul de mistere (questuri) pentru a ajunge să fie alături de femei care-i făceau cu ochiul (în visele lui). Ajungeai cu Larry ptin hoteluri, yachturi și tot felul de locuri, unde amorul era principala țintă. Creatorul jocului, Al Lowe, l-a trimis pe Larry în diferite „lumi” pentru a seduce femeile viselor în acest joc pentru adulți, unde erotismul era mai mult un „avertisment” decât o… realitate…

Au fost jocuri și jocuri, Nu mai vorbim de FIFA ori alte jocuri bine „înfipte” în hard-disk-ul oricărui gamer, fie că ele se referă la sporturi ori alte domenii ale gamingului care s-au dezvoltat în anii ce au urmat. Cam asta era atmosfera anilor 1995-96-97 prin lumea jocurilor din Timișoara, cam asta se juca, despre aceste jocuri vorbeau unii tineri. Bineînțeles, unii jucau Dune II, Super Mario, sau „jocuri cu bătăi” gen Street Fighter sau Mortal Kombat. Acestea, deși erau jucate de mulți, erau considerate, oarecum, jocuri de nișă. Adică între un Red Alert și un Heroes băgai și un Mortal Kombat, făcând o combinație de taste pentru ca Sub Zero să arunce bila lui de gheață spre adversar, care să fie parată de Scorpion. Au fost și Quake, și Tomb Rider, ori Fallout și GTA prin 1997. Au fost multe jocuri pe care s-au pierdut multe ore, nopți întregi și dimineți grele la școală – liceu sau facultate, dar au fost acei ani, unde grafica începea să treacă de la pătrățelul săltăreț la o formă cât de cât definită, când monitoarele începeau să devină VGA și Super VGA, când AdLib-ul era înlocuit cu Sound Blasterul și când CD Rom-ul începea să ia locul unităților floppy disk și Nero începea să ardă… CD-uri. Dar vor veni și acele povești, în ediția viitoare. Deocamdată… Game over!

Pad4Life

Pe lângă „Amintirile unui calculatorist”, în numărul de primăvară al IT Com puteți citi, printre altele, despre războiul online, primul muzeu dedicat NFT-urilor și despre mașinile electrice și hibrid ale anului 2022.

Noul număr al revistei IT Com îl găsiți AICI.