Derinkuyu

Regiunea Cappadocia, din Turcia, găzduiește nu mai puțin de 36 de „orașe subterane”. Apariția acestora nu este întâmplătoare, roca vulcanică moale specifică regiunii, dar și schimburile de civilizații care au avut loc aici de-a lungul istoriei făcând din subteranul Cappadociei un bun loc de ascunzătoare.

Cel mai mare oraș subteran creat astfel ar fi, de departe, Derinkuyu. Galeriile acestuia se întind pe mai multe niveluri, coborând până la 85 de metri sub nivelul solului, și ar putea găzdui până la 20.000 de oameni.

Cercetările realizate până acum arată că, cel mai probabil, primele peșteri de aici au fost construite inițial de către frigieni, în secolele VIII-VII î.Hr. Orașul, însă, s-a format pe deplin multe secole mai târziu, în epoca bizantină, când a fost puternic folosit ca protecție împotriva arabilor musulmani în timpul războaielor arabo-bizantine (780 – 1180 d.Hr.).

Pe atunci, orașul era conectat cu un alt oraș subteran, Kaymakli, prin intermediul a 8-9 kilometri de tuneluri. Ulterior, aceste orașe au continuat să fie folosite pentru protecția pe care o oferă. Prima dată, de băștinașii creștini, împotriva incursiunilor mongole și, apoi, împotriva conducătorilor musulmani turci. Situația s-a păstrat prin secolul al XX-lea, când populația locală, greci și armeni în general, încă mai folosea orașele subterane pentru a scăpa de persecuțiile periodice.

Cercetările desfășurate recent au arătat că acțiunile de acest fel s-au oprit prin 1923, când locuitorii creștini din regiune au fost expulzați din Turcia și mutați în Grecia în cadrul schimbului de populație dintre cele două țări.

Tunelurile au rămas însă secrete, fiind descoperite de abia în 1963, întâmplător, după ce un locuitor din zonă a găsit o cameră misterioasă în spatele unui perete din casa sa în timp ce își renova casa.

Săpături suplimentare au dezvăluit accesul la rețeaua de tuneluri. Situl a fost deschis prima dată pentru vizitatori în 1969, iar de atunci accesul turistic a tot fost extins. În prezent, orașul subteran poate fi vizitat cam pe jumătate din întreaga sa întindere.

În Derinkuyu, vizitatorii pot vedea cum, încă de pe vremea în care era folosit drept adăpost, orașul dispunea de prese de vin și de ulei, grajduri, pivnițe, depozite, refectori și capele. Unică pentru complexul Derinkuyu și situată la etajul al doilea este o încăpere spațioasă cu tavan cu boltă de butoi.

Experții consideră că această încăpere a fost folosită ca școală religioasă. De asemenea, între al treilea și al patrulea nivel se află o serie de scări verticale, care duc la o biserică înființată la al cincilea și ultimul nivel. În mijlocul orașului se află și gaură în pământ cu o adâncime de 55 de metri, folosită și pentru ventilație – prin scobiturile laterale – și ca fântână, atât de locuitorii satului de deasupra, cât și de cei care se adăposteau în galerii. Orașul subteran putea fi închis din interior cu ajutorul unor uși mari de piatră rulantă. La fel, și fiecare etaj al acestuia.

Dixia Cheng

China anilor ’60 a fost marcată, în principal, de problemele politice și economice create de ruptura sino-sovietică. După ce chinezii au denunțat „Grupul revizionist trădător al conducerii sovietice”, relațiile dintre Republica Populară Chineză și Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (URSS) au devenit atât de șubrede încât eventualitatea unor atacuri nucleare nu era chiar atât de îndepărtată.

Tocmai de aceea, în 1969, în amploarea conflictului diplomatic care a vizat Insula Zhenbao și râul Heilongjang de la granița celor două țări, Mao Zedong a dat ordin să fie construit Orașul Subteran – cunoscut și ca Dixia Cheng sau „Marele Zid Subteran” – de sub capitala Beijing. Acesta trebuia, teoretic, să fie destul de încăpător pentru a putea găzdui întreaga populație de 6 milioane de oameni, la acea vreme, a orașului de la sol.

Tunelurile au fost construite de peste 300.000 de localnici, inclusiv elevi, în calitate de voluntari, unele porțiuni fiind săpate chiar fără ajutorul vreunui utilaj greu.

Pentru construcția sa au fost dărâmate chiar ziduri, turnuri și porți ale orașelor antice vechi de secole. Au fost construite, în schimb, la adâncimi între 8 și 18 metri, ziduri și trape rezistente la gaze și apă, precum și porți principale din beton gros pentru a proteja tunelurile de atacuri biochimice sau cu gaze și de precipitații nucleare.

La interor, complexul a fost dotat cu restaurante, clinici, școli, teatre, fabrici, un patinoar, depozite de cereale și ulei și o fermă de cultivare a ciupercilor, printre altele.

Nu se știe exact cât de mare a ajuns să fie tot complexul – se estimează că are aproximativ 86 de kilometri pătrați –, dar se speculează că tunelurile ar fi legat între ele diverse repere ale Beijingului, clădiri guvernamentale importante și baze militare de la periferia orașului.

În orice caz, de-a lungul timpului, părți ale tunelurilor au fost folosite de către localnici pentru confort termic, în timp ce pe străzile aglomerate, unele porțiuni ale complexului au fost renovate ca hoteluri ieftine, în timp ce altele au fost transformate în centre comerciale și de afaceri sau chiar în săli de evenimente.

Din punct de vedere turistic, complexul a fost deschis oficial între 2000 și 2008. Cât timp a fost deschis, vizitatorilor li s-a permis să viziteze porțiuni din complex. Intrarea se făcea prin fața unui mic magazin din Qianmen, la sud de Piața Tiananmen, la numărul 62 West Damochang Street. Grupurile de turiști puteau intra gratuit și fără permisiune prealabilă, în timp ce turiștii individuali care nu făceau parte dintr-un grup erau taxați cu 20 de yuani (aproximativ 12 lei) fiecare.

Turul oficial îi ducea pe vizitatori doar pe o mică porțiune circulară a Orașului Subteran. În interiorul complexului, vizitatorii puteau vedea indicatoare către principalele repere accesibile prin tuneluri, cum ar fi Piața Tiananmen și Orașul Interzis, și puteau vedea intrările în cinematografe, spitale și alte locații subterane.

Vizitatorii, de asemenea, puteau vedea o demonstrație a procesului de obținere a mătăsii din coconii viermilor de mătase, într-una dintre sălile complexului. Aceștia aveau posibilitatea de a cumpăra suveniruri de la un magazin pentru turiști operat de centrul de artă și artizanat Qianmen, deținut de stat, și de China Kai Tian Silk Company. Deși complexul subteran nu a fost niciodată folosit în scopul declarat inițial, acesta nici nu a fost abandonat pentru vreun moment.

Autoritățile locale au avut periodic dezinsecții și deratizări în orașul subteran, iar din când în când au demarat chiar și acțiuni de reparații. În 2008, însă, a apărut o notificare că tunelul a fost „închis pentru renovări în urma unei inspecții de siguranță”, iar de atunci nu a mai fost deschis publicului larg.

Tunelurile Guanajauto

Incluse chiar și în patrimoniul UNESCO, acestea se găsesc pe sub și de-a lungul orașului cu același nume, unul cu puțin sub 200.000 de locuitori. Pe de o parte, acestea au rol turistic. Pe de altă parte, există și secțiuni modernizate și incluse în circuitul cotidian, ca punți de circulație rutieră și pietonală.

Tunelurile Guanajuato (Los Túneles de Guanajuato, în spaniolă) sunt formate dintr-o rețea labirintică de tuneluri și pasaje subterane care se află sub străzile orașului situat la aproximativ 370 de kilometri de capitala Ciudad de Mexico. Au fost săpate începând cu secolul al XVI-lea, inițial pentru transportul eficient al argintului și al altor minerale valoroase de la mine la fabrici.

Acestea au primit, ulterior, și alte folosințe, de exemplu de ascunzătoare pentru revoluționari, în timpul Războiului de Independență mexican, de la începutul secolului al XIX-lea.

Ulterior, au fost trasate și tunelurile „moderne”, gândite ca sistem de drenaj a apelor. Astăzi, atât primele, cât și ultimele, reprezintă o atracție turistică populară, oferind vizitatorilor imagini despre istoria și cultura bogată a orașului. Pe de altă parte, există și câteva tuneluri care, după ce au fost modernizate și extinse, reprezintă în prezent legături rutiere între diferite părți ale orașului.

„Una dintre cele mai fascinante caracteristici ale orașului este modul în care a fost conservat și restaurat de-a lungul anilor. Multe dintre caracteristicile originale ale tunelurilor, inclusiv pereții și arcadele din piatră, au fost păstrate cu grijă, oferind vizitatorilor o idee despre cum era viața în oraș cu secole în urmă. Vizitatorii din Guanajuato pot explora tunelurile în cadrul unui tur ghidat, care durează de obicei aproximativ 90 de minute”, explică cei de la bagsaway.com. Altă publicație online de specialitate, thrillist.com, descrie tunelurile de sub orașul mexican ca „visul oricărui (turist) pieton”, pentru că pot fi foarte ușor străbătute pe jos. Altfel, aceeași sursă spune că tunelurile au un „aer romantic care aduce aminte mai degrabă de Roma decât de Mexico City”.

În orice caz, tunelurile conțin mai multe alte atracții. Una dintre cele mai importante, recomandate de toate publicațiile de specialitate, ar fi muzeul subteran al Casei Diego Rivera, care prezintă o colecție de artefacte prehispanice și exponate despre viața și activitatea celebrului artist mexican. La fel, recomandat este și Museo de las Momias (Muzeul Mumiilor), care găzduiește o colecție de corpuri mumificate în mod natural, care au fost descoperite într-un cimitir din apropiere, în secolul al XIX-lea. Vizitatorii pot vedea mumiile de aproape și pot învăța despre istoria cimitirului și despre procesul de mumificare.

Alte locuri populare din acest complex subteran ar fi Casa de las Leyendas (Casa legendelor), despre care se spune că este bântuită de fantomele foștilor rezidenți, și Plaza de la Paz (Piața Păcii), care a fost folosită cândva ca piață publică și care găzduiește o fântână frumoasă. Un alt punct de atracție al turului este apeductul subteran, care datează din secolul al XVIII-lea și a fost folosit pentru a aduce apă în oraș.

Localnicii au și câteva legende care, spun ei, țin aceste spații încă vii. Una dintre cele mai populare povești este aceea că pe aceste străzi subterane se poate auzi vuietul cunoscutului spirit La Llorona, o stafie a unei femei care se spune că apare în jurul apelor pentru a-și plânge copiii înecați tocmai ea, după ce a descoperit că soțul o înșela. De asemenea, alți localnici susțin că doi călugări franciscani apar după clopotele de la ora două dimineața în căutarea ruinelor mănăstirii lor.

Bineînțeles, Tunelurile Guanajuato nu mai sunt folosite pentru minerit, drenajul apelor sau ca loc de ascunzătoare, dar o parte a acestora are și în prezent utilitate practică, și nu (doar) de turism. Mai exact, secțiuni ale acestora au fost reamenajate pentru a face parte din infrastructura locală de transport, pietonală sau chiar rutieră.

În prezent, aceste tuneluri se întind pe aproximativ nouă kilometri. Dintre cele mai „moderne”, ar fi de amintit El Cuajin (cunoscut și ca Tunelul Porfirio Diaz), a cărui construcție a început în 1883, apoi a fost suspendată în 1885 și terminată pe 15 septembrie 1908. Acesta are o lungime de 1.162 de metri și un diametru de șapte metri. În prezent, face legătura între două puncte importante ale orașului: Hacienda de San Agustin și Piața Ambasadorilor. Alte tuneluri importante ar fi și El Pípila, El Minero, La Galereña și El Padre Belauzarán.