Urcarea pe Transfăgărășan a fost una neprogramată, drumul acesta spectaculos se afla în… apropiere. Am fost la Povestea Calendarului (dar asta deja este o altă… poveste) și am hotărât să urcăm pe Transfăgărășan, pentru a vedea drumul atât de lăudat. Își merită laudele…

Fiind însă marți, zi de concediu, drumul a fost liber – efectiv am așteptat câteva zeci de secunde pentru a face o poză cu șoseaua șerpuitoare în care să fie prezentă și o… mașină. Am prins una neagră și un instantaneu cu… o mașină. Parcările erau ocupate de maximum… o mașină, iar cea de sus (parcarea), de la Bâlea Lac, era cam goală, de puteai să-ți faci poze cu muntele din parcare (călătoria a avut loc în urmă cu aproximativ două-trei săptămâni, în plin „sezon”). Dacă puteai de…

Ceață

Deși „jos” era o zi superbă, cu nori desenați pe cer de un pictor prea zelos, pe măsură ce urcai se instaura ceața și gradele coborau în termometre. Cele câteva mașini care luau în piept drumul prin Munții Făgăraș la acea oră a prânzului, marți, circulau precaut, alături de motocicliștii din țara vecină care admirau minunile României. Ceața ne-a însoțit până sus, la Bâlea Lac. La prima vedere (dar și la a doua, și la a treia), lacul… nicăieri – era ascuns de ceața deasă. Și totuși, în răstimpul dintre un pahar de 250 ml de mure la 10 lei luat de pe marginea străzii și după ce ai convins copilul că un furtun flexibil pentru scurgerea la chiuvetă, colorat, nu e un șarpe de jucărie și nu merită 10 lei a dispărut și ceața – atât cât să vezi lacul și să tragi poza de „am fost acolo”. A fost, practic, o fereastră în care ceața s-a risipit (o mare parte din ea, nu toată), ai văzut pentru câteva minute (nu multe, cinci) lacul și îndeajuns încât să-ți dai seama că stânca pe care stăteai nu e atât de jos pe cât credeai. O priveliște superbă, la mare altitudine și un lac maiestuos, cu… atitudine. Practic, Transfăgărășanul este locul unde rămâi împietrit (deci parte din peisaj) de ceea ce poate desena natura și unde ai dat „like” la fiecare răsucire a gâtului… Cu tot cu ceață… Și cu…

Urși

Da, am întâlnit urși, și la urcare și la coborâre. Sunt acolo, pe marginea drumului, se freacă de parapetul drumului ca Baloo de copac și se uită la… mașini, într-un loc în care noi, din nou, le-am încălcat teritoriul. Nu e niciun tunel pentru trecerea urșilor în zonă, dar e șosea, una spectaculoasă, și sunt turiști care se opresc, pun mașinile pe avarii și fac poze urșilor, unii adevărate videoclipuri pentru a le poșta pe „Insta” (sau a le atașa unui articol – sic!). Urșii aceia, mici și mari, sunt cei mai pozați din regiune – parcă vin „la panou” pentru un nou instantaneu. Turiștii (cel puțin cei pe care i-am văzut eu) sunt precauți și nu calcă linia mașinii pentru a interacționa cu urșii – fac o poză și pleacă mai departe, fără drăgălășenii, cadouri „masticabile” și alte „familiarități”. Dar chiar și în pădurea din care iese ursul există uscături… În orice caz, urșii, că era unul, că erau doi, nu au lipsit la întâlnire nici la urcarea pe Transfăgărășan dinspre Porumbacu, nici înapoi (înspre Porumbacu)… Deși nu am văzut pe nimeni care să le dea ceva cumpărat de la…

Vânzătorii de pe marginea drumului

Găsești de toate la acești vânzători – de la lucruri inutile și surori cu kitschul până la mâncare. Vânzătorii sunt în zona parcării de la la Bâlea Lac. După cum am amintit, un păhărel cu mure și alte fructe de pădure costă 10 lei, de zici că erau culese din „grădina ursului”. Poți găsi și mămăligă coaptă cu brânză – bulz sau o rotiță de cașcaval pe care dai banii de pe munca pe o zi sau cine știe ce pastramă pe care o iei că e de acolo (că pe raft, la magazin, nu ai peisaj din Făgăraș). Cum vii de la lac, prin parcare, sunt aliniate tot felul de „prăvălii” – de fapt terase cu tot felul de „nimicuri”,care îți dai seama că vor avea soarta peștelui de sticlă de pe televizor – le vei suporta cât le vei suporta prin casă, dar în final tot în beci ajung. Toate astea sunt în…

Parcare

Parcarea e 10 lei, atât am plătit după ce am stat o oră prin zonă. Nu puțini însă aleg să nu plătească acest „tribut”, și parchează pe marginea drumului, „sprijiniți” de munte, pentru a economisi câte un leu (benzina la SUV e scumpă). Problema e că îi încurcă pe cei care circulă pe drumul cu o bandă pe sens, acesta devenind destul de strâmt pentru a încăpea două mașini, una pe lângă alta, pe unele porțiuni – atunci se creează blocaje din cauza celor care își lasă cauciucurile pe șosea. Nu spune nimeni să plătești taxa de parcare, dar dacă nu vrei să dai „litrul ăla de benzină” pentru a-ți gara mașina, atunci poți să cauți un loc mai ferit, unde să nu-i încurci pe alții. Bineînțeles, te va costa… trei litri de benzină până găsești un loc, dar ce mai contează, nu ai dat bani pe parcare, nu? Până la urmă, fiecare își găsește loc, chiar dacă pentru a ieși din parcarea pe care ai plătit-o trebuie să „sari” peste cel care stă în barieră, cu banii în buzunar (care se scurg prin motorul pornit) și să dirijezi…

Circulația

Circulația, într-o zi de marți, pe la prânz, nu a fost mare. Nu a fost nici mică. A fost aproape inexistentă. Așa că zilele săptămânii, mai ales dacă sunteți în concediu și vă permiteți acest lux, sunt numai bune pentru urcat pe Transfăgărășan, pentru a evita cozile interminabile și parcările pline din weekend. Oamenii circulă încet (nici nu poți urca în viteaza a cincea) și nu am dat de „eroi” care să apese pedala de accelerație, ba din contră, șoferi care știau că pe drum e loc pentru fiecare.

Transfăgărășanul e o experiență plăcută și unică. De data aceasta a fost de câteva ore, cu urcare până la Bâlea Lac și coborâre înapoi la Porumbacu – am ales să nu vă prezint altitudini, trasee, vârful sau alte drumeții, ci, de această dată, călătoria în sine și la ce să vă așteptați când puneți piciorul acolo, urmând ca „obiectivul” să-l descoperiți singuri. Unii turiști însă aleg să facă drumeții, iar trasee pe care să explorezi muntele sunt din plin. Te poți caza la cabana de pe malul lacului sau la alte pensiuni din localitățile din zonă dacă vrei să cucerești muntele. Fiecare are experiența lui cu Transfăgărășanul. Aceasta e doar una dintre ele…

foto: Adrian Panduru