– Unde v-a prins Revoluția? Ce făceați în acele zile de decembrie?
– Eram la Consiliul Județean, la Oficiul Juridic, și aveam funcția de consilier juridic principal. În data de 17, am fost la sat la Șuștra, mi-am tăiat porcii. Seara am venit acasă şi cum stăteam peste drum de Restaurantul Cina, în centru, aveam maşina luată de o săptămână, o Dacia cumpărată de o săptămână, şi se trăgea deja acolo, nu ştiam unde să-mi adăpostesc maşina, cum să o pun, ce să fac. Era nebunie, să nu tragă în ea, că se trăgea pe stradă… Eram derutat complet, nu ştiam ce se întâmplă.
M-am dus acasă, după tăiat porci, obosit, cu maşină cu tot, am băut un pahar de ţuică şi peste vreo oră, în jur de 22.30-23.00, m-au sunat de la Consiliul Judeţean, care era în aceeaşi clădire cu Judeţeana de partid, că să merg urgent la Judeţ. L-am sunat pe secretarul Judeţului de atunci, care era şeful meu şi i-am spus: „Ce să caut eu la 23 noaptea? Aici se trage, ce să caut eu la Judeţ?”. Şi mi-a spus: „Ioane, nu te juca, vino să punem geamurile, că s-au spart geamurile!” Eu şi băusem, şi obosit, zic „Eu nu sunt geamgiu mă, sunt jurist! Ce să vin eu să pun geamuri…”. Mi-a spus „Ioane, e ordin, toţi angajaţii să vină aici la Judeţ că e de lucru, e mizerie, e dezastru!”. „Eu îţi spun de-acuma că nu vin”, am răspuns.
Când m-am dus după la serviciu, într-adevăr era acolo sediul devastat, m-a chemat şi mi-a spus: „N-avem timp să ne ocupăm de tine, dar din momentul ăsta eşti destituit, deci dat afară, că n-ai răspuns la comenzi, că eşti recalcitrant…”. Am stat pe acolo, nu mă mai băga nimeni în seamă, adică lor le-a dat activităţi, probleme… A venit 18, a venit 19, în 20 nu m-am mai dus.
În 20, stând acasă, au venit în centru coloanele. M-am dus şi eu m-am uitat pe margine să văd. M-am dus şi eu în piaţă de curiozitate, am stat acolo, am găsit nişte prieteni acolo, aveam ţuică bună de la Şuştra, m-am dus cu ei, am mai băut o ţuică, iar m-am mai dus în piaţă…
Seara, nevastă-mea, cu o colegă şi încă o vecină, mari revoluţionare, s-au dus, şi-au luat scăunelul, pătura, tot, şi au stat aici la Operă în faţă. Erau vreo 100 de persoane maxim care stăteau acolo. Eu, lucrând unde am lucrat, ştiam Domle că dacă e să se întâmple ceva se întâmplă seara… Vine, îi rade pe ăştia şi au terminat, au făcut linişte, au ocupat piaţa tot. Aveam copil mic, fetiţa îmi era de 10 ani… M-am dus la ea în piaţă şi i-am spus „Hai dragă acasă, că avem copil de crescut, avem familie, că nu pică Ceauşescu acuma că vreţi voi. V-aţi găsit voi revoluţionare”. N-a vrut – „Eşti un laş, pleacă…”. Până în 22, ea era seară de seară, parcă avea serviciu, era planton acolo. Ea era schimbul trei, de noapte, ca să apere cuceririle Revoluţiei… N-am reuşit să o conving.
În toate zilele, până a picat Ceauşescu, aveam traseu: mă duceam în piaţă, fiindcă eram dat afară de la serviciu, stăteam acolo, căscam gura printre ei, mai chemăm câte unul-doi la băutură, iar mă duceam înapoi, ăsta mi-a fost programul…
– Câţi ani aveaţi atunci?
– Aveam 38 de ani, eram copt, eram matur deja. E bine că a fost chiar la mijlocul vieţii, am prins după aceea perioada când ai putut să umbli. Foarte mulţi nu recunosc cinstit… Eu, dacă era pasul ăsta cu un an mai înainte, eram cel mai mare revoluţionar, că umblam după locuinţă. Eram cel mai mare revoluţionar. Înjuram cu un an înainte comuniştii şi pe Ceauşescu, eram turbat, că umblam de vreo 8 ani după o locuinţă şi nu-mi dădeau, stăteam ca vai de lume…
– Până la urmă aţi primit-o…
– Am primit-o cu un an înainte. Şi atunci eu ce să mai… Am primit o locuinţă cu trei camere, dinalea micuţe, aici în centru. Era locuinţă bună bună, n-aveam ce să mai comentez sub aspectul ăsta.
– În plus, eraţi membu al PCR la vremea respectivă.
– Păi nu puteai să stai acolo dacă nu erai. M-am băgat singur în partid. Aşa a fost vremea. Poţi să te dai acum erou, viteaz, dar aşa erau vremurile atunci. Am fost simplu membru toată perioada. N-am avut niciun fel de alte treburi, n-am avut niciodată nicio funcţie, şi nici nu eram implicat în problema lor, dar na, vremurile cum au fost au fost destul de grele: trăiai din reciproc, concediile ţi le făceau din reciproc, tot ce ţi-ai luat ţi-ai făcut din reciproc.
E un paradox: deşi eu acolo mă ocupam de luatul caselor, deci la 112, la nemţi, şi aici am venit să le dau. Deci casele ce le-am luat atunci, că le luam cu Decretul 223, toate la mine erau, eu ridicam dosarele tot, şi alea au venit acum pe Legea 10 să le dai înapoi, să refaci tot. Ăsta chiar că e un paradox… Deci toată perioada cât s-au luat casele au fost acolo la mine şi dup-aia a venit na poftim. Aşa au fost vremurile, tu ţi-ai făcut slujba şi atunci şi acum… Răspundeam de Legea 18, controlul averilor. Că se zice cu ţiganii, cu tot ăsta. Păi îi ştiai de atunci ce le poate capul şi după aceea au venit pe partea astalaltă dincoace.
– Cum trăia familia Cojocari înainte de Revoluţie şi cum a trăit după?
– Domle, erai tânăr… Eu am mers pe principiul ăsta în viaţă şi asta m-a ajutat Dumnezeu şi uite că stau şi aici cu toate nebuniile ce sunt: niciodată să nu râvneşti la bogăţii atâta, la averi. Să ai să mănânci, să te îmbraci şi să îţi faci concediile, nu ultimele maşini, cum sunt ăştia, tineretul, cum o văd şi pe Paula (n.r. – fiica sa), că dacă n-are… „Treaba ta, măi fată, nu în asta stă…”. Deci n-am avut niciodată să am o maşină să rup gura târgului, să am o casă – am casă modestă modestă, de ANL, dar pentru mine e mai mult decât suficient. Sigur că, era Ceauşescu, nu era Ceauşescu, după 35 de ani intervine o perioadă de acumulare, când te-ai copt la mine… Deci n-am simţit atunci că îmi mergea rău mie. Ce să mă vait? Adică aveam o conexiune la Comtim, puteam să îmi iau o carne, aveam jos bufetul de la partid…
– Nu vă nemulţumea nimic?
– Singurul lucru care într-adevăr mă reţinea era că nu puteam să umblu, să circul. Adică am vizitat toate ţările socialiste, Rusia, Cehoslovacia, Polonia, tot, dar n-am fost în occident. Ăsta a fost un mare câştig, că după aceea ai putut să vezi toată lumea. Sigur că după aceea ai avut şi aici o libertate mult mai mare de mişcare. Mi-au făcut mie circ atâta cu oile: păi cu oile se câştiga atunci! M-au tot făcut oier, dar m-am orientat atunci la început, că să ai 500 de oi în perioada de după Revoluţie, gradual aşa, în 2-3 ani, era un venit. Plus, era treaba cu sârbii. Te duceai la sârbi, te mai învârteai, mai făceai şi de acolo şi încet-încet, te-ai putut mişca altfel, dar nu să faci nebunii.
– Cum aţi văzut tot ceea ce s-a întâmplat atunci când a izbucnit Revoluţia? Care credeaţi că va fi urmarea?
– Sincer, nu am crezut că va pica Ceauşescu. Eu credeam că va înnăbuşi aici Timişoara în sânge, că va lichida aici povestea – că aveau forţă – şi sănătate bună. Ce conta pentru el că mor câteva sute sau mii de oameni. Nu credeam să pice dintr-o treabă dinasta. Nu-mi puteam imagina treaba asta. După aceea, în 22 linişte, m-am dus până la Laţa, că se trăgea, şi acolo la Laţa am stat până către 25 – Laţa fotbalistul, stătea pe Mihai Viteazu. Se trăgea încontinuu, am tras la sorţi cine să meargă după apă la Mecanică, peste drum. Şi am picat eu să mă duc şi mi-a dat un bidon de 10 litri. Nu mai spun că toate mâncarea, cu Laţa generos, am dus-o la spital la ortopedie, aşa că am făcut şi foamea… Se trăgea în nebunie şi când am ajuns acolo şef de dispozitiv era Romică, Dumnezeu să-l ierte, că a murit. M-a văzut – eram prieteni, că toată ziua eram la Cina -, i-am zis că sunt cu bidonul, dar se trage… Mi-a zis că rezolvă el problema. Eu i-am dat bidonul şi am plecat înapoi. Când am venit înapoi, după jumătate de oră, mi-a spus că i-a dat la unul chel bidonul. Cine era ăla chel? Şeful lui nevastă-mea de la Centrul de Calcul, directorul Dima. Ăla când m-a văzut, mie nu mai îmi trebuia nici bidon nimic… Zice „Tovarăşu Cojocari, atâta l-am înjurat pe ăla, pe laşul ăla care a dat bidonul să mă pun eu să îl umplu” (…) În 25 a fost Crăciunul, în 26 – la lucru. Nu ne-au mai primit în sediu.
– V-aţi întors totuşi pe post ulterior…
– Vremurile erau tulburi de tot. Am stat liniştit la Juridic, nu mi-a trebuit absolut nimic. A picat regimul, secretarul a picat – Alexandru Robu. Stătea la mine în birou până când i-am zis „Mă, vezi că acuma vine să te aresteze că ai fost la Tokes”. El a fost cu declaraţia la Tokes… N-a mai venit nimeni. Eram de capul nostru, fără conducere, dup-aia s-a aşezat treaba în jumătate de an. Şi m-am dus, în 1992, la concurs pentru postul ăsta, la primărie. Liberalii nu m-au vrut, că au avut omul lor pe post, au adus un om înainte cu 6 luni, care s-a dus după judecător, un băiat ok. Mai era fratele unuia Crişan şi am candidat. Norocul meu a fost că am avut parte de un concurs cinstit. Era Borza prefect şi eu m-am dus la Borza şi i-am spus: „Domle, hai să facem cinstit. Adică dacă tot e, dă-o Dracu, să fie…”. S-a făcut cinstit şi am intrat, din 92, şi a început telenovela aici, la primărie.
– Ce v-a impresionat cel mai tare? Ce v-a marcat din tot ceea ce s-a întâmplat în zilele Revoluţiei?
– Cel mai tare m-a marcat când m-am dus de aici către Piaţa Maria şi l-am văzut pe acel băiat când a fost împuşcat la Catedrală. O dată, în 18. A picat pe trepte, la Catedrală… Eu am crezut că nu se poate, că nu se trage. A doua oară, tot în 18, când am venit acasă, era unul, care veneam cu el, şi care a fost împuşcat în picior. Eu tot am zis că trag cu gloanţe oarbe, nici nu mi-era frică, umblam pe stradă… După aceea m-am îngrozit, când am văzut că se trage cu gloanţe adevărate, când bezmetici, că nu poţi să îi numeşti altfel, trăgeau aşa la întâmplare.
Plus, când a fost în 20 impactul acela, eu nu credeam că Armata, la prânz, când au venit coloanele, erau tancurile acolo, nu credeam că îi lasă să treacă. Era cordon de militari, nu credeam că fraternizează Armata cu ei. După aceea au ocupat piaţa. Aici s-a făcut adevărat, n-a fost nicio manevră, a fost o treabă curată şi au deturnat-o ăia la Bucureşti, au făcut ce au vrut ei, i-au marginalizat pe ăştia cu Frontul, cu cerinţele lor, n-a mai rămas din Proclamaţie nimic, şi-au bătut joc efectiv… Pentru că jocul a fost acolo, au venit tot ăia cu pro-sovieticii şi pro-ruşii. Asta a fost, aşa s-a scris istoria atunci…
Alte articole pe aceeași temă:
Timisoara 1989 – Nu avem voie sa uitam niciodata
Program special la 25 de ani de la Revolutie, cu proiectii de film si concerte, la Timisoara
Citiți principiile noastre de moderare aici!