Maestrul Rolf Bissinger este flautist al Operei din Frankfurt, şi în acelaşi timp unul din muzicieni importanţi cu care Anton J. Braun a colaborat de-a lungul anilor pentru a-şi perfecţiona instrumentele. În 12 aprilie 2013, Rolf Bissinger va cânta la Timişoara, acompaniat de orchestra Filarmonicii “Banatul”, concertul lui Carl Reinecke. Filarmonica “Banatul” găzduieşte cu această ocazie, în săptămâna 12-19 aprilie, expoziţia foto-documentară cu ilustraţii ce mărturisesc despre vechea tradiţie a familiei Braun în manufactura instrumentelor şi comercializarea lor, imagini ce provin din arhiva personală a lui Anton J. Braun, invitat special al Filarmonicii „Banatul” pentru acest eveniment. Pornind din 1896, data înfiinţării primului atelier de lutierie de catre Anton Braun Senior (1877- 1927) – bunicul-lutier venit din Szeged şi stabilit în Timişoara, expoziţia prezintă de la începuturi pană în prezent, momentele importante din istoria acestei familii de artizani timişoreni.
Un secol de istorie central- europeană
Căci dacă astăzi Timişoara aspiră la statutul de Capitală Culturală a Europei, vechiului Banat îi veneau ca turnate şi misiunea, şi spiritul către care astăzi râvnim. Povestea celor cinci generaţii de luteri din familia Braun traversează mai bine un secol de istorie central-europeană, pornind dintr-un Banat civilizat, multietnic şi cu o vocaţie culturală puternică, un Banat în care fiecare sat sau comunitate avea orchestre, fanfare şi coruri, se făcea muzică de salon şi de operă, simfonic şi jazz, erau baluri, iar muzicienii de aici erau adesea invitaţi pe cele mai mari scene ale Europei, Dacă acest spirit a fost posibil, el s-a datorat unor oameni precum Anton Braun, tatăl, bunicul şi străbunicul său, a căror poveste va fi “spusă”, în premieră, într-o expoziţie-eveniment, dar şi în concertul inaugural al festivalului, în care unul dintre cei mai admiraţi flautişti de pe continent, germanul Rolf Bissinger, va cânta pe un flaut marca Braun, construit special pentru el. Anton J. Braun, născut la Timisoara în 1941, a deprins această meserie alături de tatăl său, Anton M. Braun. A absolvit Politehnica în 1973, şi a condus Fabrica de saxofoane “Victoria” – “Guban” până în 1977, când contextul politic l–a determinat să părăsească Romănia socialistă. Fiica sa, Antonia Eva-Marie Braun, continuă acum, sub îndrumarea tatălui, această rară meserie, în atelierul din micul orăşel Egelsbach, lângă Frankfurt, reînfiinţat Anton J. Braun la începutul anilor ‘80, după plecarea sa din România.
Muzica în Ţara de Coroană
În secolul al XIX-lea, Timişoara era unul dintre centrele economice şi culturale importante ale Imperiului Austro-Ungar, întreaga regiune a Banatului fiind intens colonizată, încă din secolul XVIII, de către şvabi, unguri, şi alte comunităţi, cu misiunea de a întări graniţele imperiului şi a construi, alături de români şi sârbi, o “Ţară de Coroană”. Încă înainte de înfiinţarea “Societaţii Filarmonice” în 1871, s-au născut în Banat adevărate şcoli muzicale prin ansamblurile de tineri instrumentişti „Banater Knabenkapelle” reunite in fiecare sat, o tradiţie ce început în prima jumătate a secolului al XIX-lea şi a continuat intens până după al doilea Război Mondial.
Aceste „blaskapelle” unde „tinerii învăţau sa cânte nu numai la instrumente de alamă, ci şi la cele cu coarde: în aer liber se cânta “Marschmusik”, iar înăuntru se cânta cu Streich” au devenit celebre, iar “impresari din Paris, Viena si Berlin au venit aici ca sa angajeze aceste orchestre pentru turnee internaţionale, pe vapoare ce ajungeau pană în America de Nord şi de Sud, în Africa sau Australia”, susţine muzicologul dr. Franz Metz.
Atelierul Braun, brand european
Istoria “dinastiei Braun” începe în 1896, când la Timişoara se înfiinţa atelierul de lutierie „A. Braun”. Întemeietor era Anton Braun Senior (1877-1927), care a învăţat această meserie alături de cei doi fraţi ai săi, Mihaly şi Janos, de la tatăl lor Antal Braun (1832-1904) care era lutier la Szeged şi la Belgrad cu titlul de “Constructor de instrumente muzicale al Curţii regale Sârbe”. Anton Braun Senior a gestionat afacerea familiei până în 1927, asistând în 1919 la trecerea Timişoarei în graniţele României Mari. În acea perioadă atelierul asigura muzicienilor servicii de vânzări, reparaţii şi construcţie pentru toate instrumentele, precum şi copii ale instrumentelor create de maeştri lutieri de faimă, sau chiar viori de concert din colecţia privată. Ziarul “Voinţa Banatului” consemnează în 1924 că atelierul „Braun” dona în fiecare an câte o vioară, celui mai bun elev al Conservatorului din Timişoara. La sfârşitul secolului al XIX- lea, la fel ca mulţi din breaslă în Europa atelierul se repliază către piaţa instrumentelor de suflat, în vogă în epocă. Anton Braun Senior îşi încurajează fiul mai mic, pe Anton Michael să înveţe construcţia instrumentelor de suflat. Johannes Bruno Braun- unchiul a devenit lutier, iar Anton Michael s-a specializat în instrumente de suflat, întregind oferta atelierului începând cu 1928, anul în care a preluat afacerea. Perioada 1920-19440 a fost cea mai înfloritoare din punct de vedere economic, căci “A. Braun” era recunoscut drept cel mai mare si diversificat magazin de muzică din România. În urma stagiului de perfectionare în atelierele germane şi cehoslovace de la Markneukirchen si Grazlitz, o practică obişnuită a breslelor, Anton M. Braun (tatăl) devine reprezentant si garant al firmelor “A. K. Huttl” , “Huller”, “Hohner”- Germania, “M. Kohlert”, “Buescher”- S.U.A. sau “H. Dolnet” şi H. Selmer – Franţa. Pe lângă atelierul de construcţii sşi reparaţii de pe str. Eugeniu de Savoia No 10, în perioada interbelică existau alte două magazine în Timişoara, şi o filială in Arad, care asigurau vânzarea tuturor instrumentelor unei orchestre simfonice, de fanfară, de dans sau de jazz.
Saxofoane la Guban.
Ajunse în Banat la finalul celui de-al doilea Război Mondial, trupele sovietice au confiscat tot ce era de valoare. În aceste condiţii patrimoniul şi toată investiţia în instrumente a familiei Braun au fost pierdute. Atelierul a rămas doar cu mijloace de subzistenţă, perioada 1944-1958 fiind cea mai dificilă de la înfiinţarea lui. Odată cu legile care au impus interzicerea afacerilor private, atelierul si magazinul “Braun” au fost şi ele închise, iar înfiinţarea cooperativelor a reunit toţi meşteşugarii. Cu toate acestea munca adevăraţilor artizani a continuat în ilegalitate. Bruno Braun construia viori in spaţiul improvizat din bucătăria locuinţei sale, iar Anton M. Braun lucra într-o cameră ascunsă privirilor indiscrete. În timp, Bruno Braun s-a angajat la Cooperativa Timiş, iar Anton Michael Braun (tatăl) a fost luat în 1959 sub protecţia lui Blaziu Guban, fondatorul brandului de pantofi ce îi poartă numele, care în urma naţionalizării devenise directorul fabricii “Victoria”. Datorită unei adevarate prietenii, cimentate de admiraţie reciprocă, între Anton M. Braun şi B.Guban, modelul salvării afacerii “Guban” a fost implementat si afacerii “Braun”. Începând cu anul 1959, noul atelier din Fabrica “Victoria”s-a orientat exclusiv spre fabricarea de saxofoane, având la un moment dat aproape 70 de angajaţi.
Cu Anton J. Braun, dinastia ajunge la a patra generaţie. Încurajat de mic să ajute în atelierul tatalui său, dovedindu-se extrem de talentat. A urmat cursurile facultăţii de electro-mecanică a Politehnicii Timişoara, iar în 1972, când tatal s-a pensionat, el a preluat conducerea atelierului până în 1977. A continuat, cu mari eforturi, producţia în serie mare a saxofoanelor “Victoria” în fabrica socialistă, semnându-se mai multe contracte cu firme importatoare din Uniunea Sovietică, Anglia, Olanda şi Germania. În 1977, Anton Braun a emigrat în Germania, iar în urma sa, secţia timişoreană de saxofoane din fabrica de…pantofi a dat faliment.
Piculina Braun, o revoluţie a instrumentelor
Reînfiinţarea atelierului langă Frankfurt a început prin vânzare şi reparaţii, însa în doar câţiva ani Anton J. Braun a construit primul instrument al atelierului din Egelsbach, o piculină pentru Michael Hasel, care în 1984 tocmai câştigase concursul pentru postul de prim-piculist în “Berliner Philharmoniker”, condusă atunci de Herbert von Karajan. Piculina No. 1 avea două inovaţii importante: acordajul la A 445 pe sistem Boehm, şi un singur orificiu pentru notele Si/SI bemol. În anii ’80 , Piculina “Braun” a ajuns centrul atracţiei în expoziţiile internaţionale de la Frankfurt, Paris, Londra, Denver sau New York. La începutul anilor ‘90 Anton J. Braun a construit primul său flaut. Apoi, un set complet de flaute “Braun” a fost comandat pentru “Berliner Philharmoniker”, orchestra care se laudă cu cea mai bună partidă „de lemne” din lume. Astăzi, Antonia Eva Maria Braun continuă, la a cincea generaţie, destinul dinastiei, iar autoritatea numelui Braun în lumea constructorilor de flaute este de necontestat, inovaţiile sale fiind patentate în Germania şi S.U.A. Sigla “Casei Braun” vorbeşte astăzi despre flautele ieşite din mâinile unui adevărat artizan, din categoria cea mai aleasă. “Anton J. Braun a ştiut să facă alchimia perfectă între învăţăturile primite de la tată, logica inginerească si imaginarul intim al unui maestru al sunetului”, subliniază Vlad Colar, iniţiatorul expoziţiei.
Confesiuni:
● „E o mare bucurie să mă întorc la Timişoara, mai ales că e prima dată când revin după plecarea mea în 1977. De multe ori visez cu canalul Bega de care mă leagă aşa de multe amintiri. Pe Bega am făcut canotaj, am înotat, mi-am petrecut copilăria, şi tot pe Bega am plecat în Germania. La acea vreme aveam 36 de ani, iar anul acesta se împlinesc 36 de ani de când trăiesc în Germania. Timişoara era o bijuterie a Europei, un melanj de culturi. Foarte multe lucrări care s-au făcut mai apoi în Viena s-au “experimentat” prima dată la Timişoara. De exemplu, iluminatul electric stradal. Putem spune că Timişoara a fost laboratorul Monarhiei.
●Până la 36 de ani am trăit vorbind trei limbi: maghiara, germana şi româna. Eu am absolvit şcoala maghiară, fratele meu, liceul german, iar sora mea – şcoala română. În acelaşi spirit am învăţat şi de la tatăl meu, el nu prea era “neamţ” când lucra, era spontan şi inventiv. Pe vremea acea materialele erau o mare problemă, însă nu m-am descurajat. De exemplu, când aveam nevoie de argint de sudură, foloseam monede vechi pe care le puneam pe ascuns pe şina de tramvai şi aşteptam să fie deformate. Mă întorceam în atelier ca să decălesc argintul, după care refăceam operaţiunea până când bucata de argint devenea lungă şi subţire, numai bună de folosit.
● Atelierul era pentru mine un teren de joacă unde mă mişcam în voie. Nici nu pot să spun că am stat alături de tatăl meu cu scopul de a învăţa, meseria am furat-o. Pe când eram licean, cântam deja destul de bine la clarinet şi saxofon şi chiar colaboram cu trupă de muzicieni a Teatrului Maghiar. Aveam 17 ani când mi-am construit primul saxofon şi îmi amintesc şi acum magazia ascunsă, fără geamuri, unde lucram ilegal la acest instrument, deoarece comuniştii interziceau activităţile private ale meseriaşilor.
● Nu intenţionam că fiica mea să mă urmeze în această meserie. A început devreme să studieze pianul, flautul şi vocea. Antonia este şi absolventă a “Fachschule fur Musikinstrumentenbau” (Colegiul de constructori de instrumente de suflat) din Ludwigsburg.
Atelierul Braun nu este o fabrică. Noi lucrăm în doi oameni. Instrumentele Braun sunt toate făcute cu mâna, cu cea mai mare atenţie pentru cel mai mic detaliu. Fiecare instrument pe care îl facem este unic şi special conceput pentru un flautist anume.
Framente din interviul realizat de flautistul Vlad Colar cu Anton Braun
Fotografii din arhiva personală Anton J.Braun
Citiți principiile noastre de moderare aici!