„Aceste spectacol este făcut în 2005 şi este a cincilea pe care l-am creat pe teme chiliene sau inspirat de Chile, care e o ţară plină de talente şi frumuseţi, atât din cele naturale, cât şi din cele făcute. Prima parte a spectacolului este dans pur, în care am vrut ca mişcările să fie suprapuse notelor muzicale şi din această suprapunere să se nască stări, emoţii. Fiecare dintre noi în acest spectacol este o orchestră şi fiecare mişcare o orchestraţie. Important este că fiecare orchestră, adică fiecare om, este propriul său dirijor în acest spectacol. Este ideea dansului-orchestră. (….) Prefer ca un artist să se înşele pe limba lui decât să aibă dreptate pe limba altuia. Partea a doua a spectacolului este inspirată de motetele lui Bach şi fiecare dintre dansatori are partitura sa solistică”, a mai dezvăluit artistul care, născut în România, conduce acum Compania Naţională de Dans din Chile, după ce a condus-o pe cea franceză.
Strălucitor, cald, plin de farmec şi de o graţie aparte, captivant, prietenos, inteligent şi vulcanic. Astfel ar putea fi descris Gigi Căciuleanu: nu doar pe scenă, ci într-un dialog în care nu uiţi că ai în faţă un artist de geniu şi o celebritate mondială, dar poţi începe să crezi că e destul ca el să-i spună unei pietre să danseze, şi ea, piatra, va dansa motete de Bach sau „goluri” de Henry Moore.
Înconjurat de frumoşii dansatori chilieni („suntem toţi cam veniţi de pe altă planetă”), Gigi Căciuleanu a vorbit în după-amiaza toridă de duminică dinaintea Nopţii cu Bach, în Holul cu Oglinzi, despre matematica dansului şi despre şirul lui Fibonacci, despre inspiraţie, libertate, despre Hamlet-ul lui Innokenti Smoktunovski şi despre hamuri de cai într-un spectacol pe muzică de Bach. Posturii de maestru Gigi Căciuleanu o preferă pe cea de „artist între artişti”.
„Ei în fiecare zi fac clasă, adică facem o clasă în care le predau informaţiile pe care le descopăr şi eu”, spune coregraful despre lucrul său cu dansatorii.
Despre Timisoara, Gigi Căciuleanu notează: „Pentru mine Timisoara înseamnă în primul rând amintirea senzaţiei că prima scânteie de speranţă de ceva schimbare în soarta ţării mele de baştină a fost asociată cu oraşul occidental al României: Timisoara. Eram în 1989 la Paris şi descopeream la televizor oraşul şi simbolul pe care îl reprezenta. Apoi înseamnă bucuria de a fi văzut acum câţiva ani la Veneţia, în aeroport, anunţat zborul Veneţia – Timisoara. Mi-am zis: da, finalmente, am revenit la normal: o cursă directă şi fără probleme între două (superbe!) oraşe europene. Aşa ceva n-ar fi fost nici măcar un vis în anii în care a ieşi din ţară era ori de neconceput, ori un act de trădare”. Şi pentru că doi timişoreni, organizatori ai Festivalului Plai, i-au lăsat într-o seară, după un spectacol la Santiago de Chile, un bilet, invitându-l la Timisoara, artistul îi aşteaptă în această seară, la Noche Bach, bucuros să răspundă, cu încă un spectacol, invitaţiei.
Citiți principiile noastre de moderare aici!